Privește

Privește natura moartă în ochi

Lucruri și oameni, oameni și lucruri,
Eu nu mai plâng, tu nu te bucuri,
Cui întunericul îi priește
Este ciupercă sau poate pește.
Stau pe o bancă de lemn, revopsită,
Lumea nu știe că este mințită,
Tot ceea ce zboară nu se mănâncă,
Nici poezia nu este-adâncă.
Prostul se crede mare și tare,
Doar îndoiala face cărare,
Prostul rămâne statuie, proiect,
Însă nu-i nimeni mereu prea deștept.
Asta-n ianuarie, apoi prostia
Dă flori și roade, ca păpădia.

Pământul miroase a morți,
Noi trecem sub naltele porți,
Noi nu vom muri, credem noi,
Dar moare unul din doi.
Cel singur pierde ce-i drag,
Pământu-i amar și dulceag.

În plimbare fiind,
Am dat sub un copac
De o comoară,
Nu mi-a venit să cred,
A doua zi comoara era tot acolo,
Ea strălucea, palpita,
A treia zi am vrut să o dezgrop,
dar m-am temut,
astfel trecură zile, ani
și-mbătrânind am hotărât
să scot comoara la iveală,
dar vocea vechiului copac spuse șoptit,
este târziu, bătrâne,
iar comoara nici nu există,
au luat-o alții mai demult.
Copacul eram eu și discutam cu mine însumi. BORIS MARIAN

Anunțuri