Matur și foarte trist

În întuneric, un câine negru,
Hoinar flămând trece pe lângă mine,
O umbră de diavol exilat,
Nopțile copilăriei mele au fost dominate
De lătrături neliniștitoare,
O locomotivă, la mari distanțe,
șuiera disperată,
bețivani se opreau lângă fereastra mea,
învățându-mă argourile pușcăriașilor,
iar eu închideam ochii,
îl zăream pe căpitanul Ahab
gonind după Balena Albă.
Apoi se făcea ziuă,
Eram matur și foarte trist.

BORIS MARIAN

Anunțuri

Afară și-nlăuntru

Afară și-nlăuntru

Stăm prea mult în afara noastră,
Singuri tragem obloanele, închidem ușile,
Umblăm bezmetici printre oameni,
Ne este team să intrăm
În interiorul nostru, preferăm ocolul,
Cercul perfect,
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Ușile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.

Pământul nu arde, e rece,
Numai ființele vii ard
Ca niște făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găsești în mine un rug,
Eu aud cum șoptești,
Focul arde, el arde, va veni și tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.

Boris Marian

Călătorind pe alt poem

Călătorind pe alt poem

Sub pod se zbenguie șopârle,
Obsesii, avataruri, repezi gârle,
Natura se ascunde-n noi,
Absurdul naște și eroi.
Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,
În fața ochilor se-ntâmplă o minune
Consubstanțială vieții, ne iubim
Aici sub pod, noi, veșnici peregrini,
Avem același țel sfânt și frumos
Pe malul danubian, mai jos,
Călătorind mereu pe alt poem,
Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn.

Boris Marian

Între dictatura proletariatului și elitism

Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!

BORIS MARIAN

Ce ne-a lăsat Socrate?

Ce ne-a lăsat Socrate?

Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian

Distih con amore

Diptih con amore

Înainte de a deschide o carte,
Îi cercetez exteriorul, ca unei femei,
Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri,
Apoi, o răsfoiesc încet, încet,
„Sunt o evidență luminoasă”,
Îmi spune cartea-femeie,
Cu voce joasă, plăcută,
Răsfoiește-mă încet, încet,
Uneori să te oprești la un capitol,
Ai să observi că la sfârșit
Vom fi numai noi, doi.

Îmi place răcoarea din livezile de pruni,
Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni,
Nu-mi place gripa, iubesc risipa,
Nu vreau refuzul, iubesc abuzul,
Dar,
Există un dar plin de har,
Aș fi fericit să scap de obsesii,
De gândul la moarte și de profesii,
Iubesc și omul ce nu are nimic,
Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric,
Să fiu eu prosopul
Ce-ți mângâie oful.
BORIS MARIAN

Anarhia în stare pură

Anarhia în stare pură

Prietenul îmi vorbește de libertate,
Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă
Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește
În mințile noastre, știm ce este un cățel,
Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul,
Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața,
Păstrez câteva viniete de melancolie,
Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,
Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,
Dar care nu se trădează nicicum.
Ne lipsește, vorba lui Allen,
Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica,
Poate și Dumnezeu

BORIS MARIAN