Vasile Doi

Vasile Doi

 

Pe Vasile îl chema Vasile Doi. Doi era numele de familie. Într-o noapte a avut un coșmar. Se făcea că era într-un cămin studențesc de la Institutul de Teatru. Pe coridoare alergau tot felul de tipi și tipe, mai mult dezbrăcați, strigau și  dansau, el încerca să afle unde este strada Stăruinței, unii râdeau,  cineva i-a arătat o ușă, a intrat și s-a culcat pe un pat care după un timp a început să plutească. A privit în jur, era în largul mării. Pe mal, indivizii se hlizeau și îl îndemnau să înoate. El nu știa. Patul se umezea treptat, începea să se scufunde,  simțea că se sufocă de frică. S-a trezit. Era la el acasă. A fumat o țigară, i s-a făcut rău, apoi a adormit din nou. I-a povestit unui prieten  ce visase. Acersta a ridicat din umeri. I-a  spus – păi, eu visez chestia asta în fiecare noapte, care-i noutatea? Spune-mi ceva despre banda Crazy Hills, despre  ochi scoși cu briceagul, ceva de genul acesta. Ce îmi torni tu nu este nici votcă, nici sirop. Dă-mi opiu, ca religie.  Dă-mi-o  pe împărăteasa Siberiei de nevastă. Ce-mi spui tu de  păcătoasa Magdalena? Dă-mi-l pe Marx să-l caftesc puțin.  Secolul XXI  este ceva special. Fără religie ne ducem cu toții în Iad. Ai înțeles, idiotule? Vasile Doi se simți jignit. Plecă la treburile lui care nu erau de nici unele. Se  decise să scrie. Cândva fusese un copil sensibil, timid, visător. Redeveni copil. Credul până la capăt. Vorbea cu norii, cu cerșetorii, cu câinii, cu cine se nimerea. Calea Lactee  deveni un reper absolut. Când cerul era înnorat desena cu închipuirea toate stelele.  Important nu este să ai cizme  sau ghete solide, ci fericire. Multă fericire. Să scrii în așa fel ca fiecare să înțeleagă ce dorește. Cedează locul cititorului, lasă-l pe el să te rescrie. Firescul își face loc singur. Avea el un coleg, chiar îl chema Firescu, nu era de râs, omul era cam posac, nefiresc de posac. Credea în viitorul omenirii, dar ceva cam peste o mie de ani. Nu-l prea iubea nimeni. Avea o vorbă – pornește locomotiva, dă drumul la abur. Adică, pleacă de aici. Era de prin zona vulcanilor noroioși. Ciudată fire avea Firescu. Ia cartea, învață, citește mereu, atunci ai să dai peste-al tău Dumnezeu. Altă vorbă a Firescului, pe care Vasile Doi o reținu. De fapt , care era problema? Omul era burlac, mereu singur, scria de zor, nimeni nu-l citea. Se chinuia, îi lipsea doar o sfoară și un cui solid. Dar nu avea curaj și nici motiv. Începu să caute societate. Șah, table, fotbal, politică, orice subiect este bun. Plus televizor și la urmă Internetul. Cineva, pe Internet, i-a furat identitatea și  Vasile Doi deveni Doi la Pătrat. L-au acuzat că  el nu este el. Alt coșmar. Singura soluție era să se însoare. Dar numele de familie nu mai era valabil. Nevasta i-a propus înainte de căsătorie să aleagă între Doi și Trei. Până la urmă  întemeie o familie care se numea Doi Jumătate. Dar asta este altă poveste.

BORIS MARIAN

Anunțuri

Cetățeanul VASILE

Cetățeanul VASILE

Vasile avea o fire ciudată. Lucra la  societate de pompe funebre. La ora zece fix punea salam, o votcă, o pâine pe capacul unui coșciug din brad proaspăt tăiat. Nu invita pe nimeni la masă. După ce mânca, fuma în tăcere o țigară, apoi își relua munca. Gândea. Totul părea normal.  Îi muriseră toate rudele apropiate, inclusiv nevasta. Afară fulguia. Poștașul îi aduse o scrisoare. Era pe numele lui, dar din ceea ce scria pe foile din plic nu se înțelegea că este vorba despre el. Cineva îl amenința cu un proces de calomnie, îi cerea daune. Trebuia să fie prezent în ziua H,  la Tribunalul din orașul X, la ora zece dimineața, sala Y, completul Z.  Își aminti  că în tinerețe avusese un conflict cu un coleg, dar era o poveste veche. În ziua anunțată se duse la gară,  luă trenul și la zece fix  era în fața Tribunalului. Ușa era închisă. Afară ningea intens. A bătut la ușă, nimic. Se uită mai atent la intrare, în locul destinat programului de lucru era un anunț. Tribunalul s-a mutat în strada B. NU știa strada, trecători nicăieri. A pornit-o în derută. Un grup de vagabonzi îl atacă , îi luă geanta, paltonul, ghetele, căciula, l-au lăsat în cămașă și pantaloni. A început să tremure. O mașină luxoasă se opri în dreptul său și o mână îi făcu semn să se apropie. O mână de damă, albă, fără mănușă.  Ce faci, nene, pe aici? De ce umbli dezbrăcat? I-a spus cucoanei ce a pățit. Șoferul, un tânăr de vreo douăzeci și ceva de ani  începu să râdă. Urcă,  îi spuse scurt cucoana. Nu-l întrebă cu ce se ocupă. Mașina se opri în fața unei vile arătoase.  I se oferi o cameră la subsol, mâncare și vin. Nimeni nu-l întreba nimic. I-au adus haine, lenjerie de pat. În cameră era o mică bibliotecă, o masă mică, un scaun, iar  sub tavan un geamlâc. Părea o cameră de student –chiriaș. Se simțea ca un ostatic. Grupul sanitar era chiar alături. Pe la orele unsprezece, seara, apăru și cucoana. Sunt Suzana, spuse ea, soțul meu a murit de curând, dar mă vizitează uneori, face gălăgie aici, în subsol. Vreau să  mă păzești. Ai aici o lopată, dacă te amenință, îl lovești. Oricum este mort. Cucoana dispăru. Reveni după câteva zile. A fost cineva pe aici? Nu, spuse Vasile. Bun, la noapte vin eu să te vizitez, nu te speria. Ești încă bărbat? Cred că da. Bine, verificăm. Cucoana veni mai pe seară și se iubiră toată noaptea. Brusc, Vasile se trezi. Adormise cu capul pe capacul sicriului.

BORIS MARIAN

Șarpele

Șarpele

 

De trei ori Euridice se trezi din vis,

A treia oară era în Paradis,

Orfeu pe nicăieri, necunoscut,

Păreri de rău, pe tine te-a durut?

Doar vocea, a iubirii, neîndoielnic,

De față era vrăjitorul Melnik,

De mulți iubită, ea-l iubea pe-Orfeu,

Iar el, pe nicăieri, în Elizeu.

Acesta-i visul, vraja de neînfrânt,

Euridice, numai un cuvânt

Să pot rosti, mai au ele valoare?

Cuvintele, ca sărutări ușoare.

Iar la sfârșit, se întindea departe

Pustiul, precum pielea unui șarpe.

BORIS MARIAN

Fericirea și nefericirea unui poet – Florin Mugur

Fericirea și nefericirea unui poet – Florin Mugur

 

Pe 7 februarie 2014 , Florin Mugur  ar fi împlinit 80 de ani. A trăit doar 57. A murit la masa de lucru la două zile după ce împlinise  această vârstă. Nu voi scrie despre poetul extraordinar care a fost Mugur, ci despre omul cu acest nume.Cred că a fost unul dintre puținii, nu numai între scriitori, dar între oameni pe care îl consider  prieten și acum. Discut cu el, imaginativ, era inepuizabil. Avea în el ceva de înțelept-copil, nu rostea aproape nimic inutil, parcă adunase experiența a mai multor semeni. Poate că a trăit mai multe vieți? Când merg uneori la Cimitirul din Șoseaua Giurgiului și îi zăresc mormântul modest, ca mai toate mormintele de prin zonă, tresar. Nu pot crede că nu mai este. La câțiva metri, mai în față este mormântul soției sale, Iulia Legrel. Acesta era numele lui Florin, preluat de la părintele său, care , de fapt se numea la început Gheler, un social-democrat activ în interbelic, jurnalist, colaborator al dr. Ghelerter. Florin a văzut de la balconul casei cum un camion l-a zdrobit pe părintele său, pe strada Bibescu-Vodă.  Iulia a contractat o nefrită gravă, în urma unei sarcini toxice, a suferit opt ani, iar Florin trebuia să o ducă săptămânal la Spitalul Davilla pentru dializă. I femeie frumoasă,  dar fața ei era cenușie din cauza bolii.  Florin suferea cumplit, și-au dorit un copil, nu l-au avut. Singurul său  „colocatar”, după moartea soției era câinele Fix, o corcitură de bishon, prietenos și  vesel.  Din Paris i-a scris un timp prietenul Lucian Raicu,  dar pe plic era trecut numele soției. Florin avea două obsesii – Securitatea și postumitatea. Despre Ceaușescu vorbea șoptit, de parcă l-ar fi ascultat cineva permanent, uneori îl lăuda, teatral, mimat. L-am vizitat adesea, doream să fie primul meu  editor, a încercat ani de zile să se lupte atât cu mine, cât și cu cenzura, în sfârșit a reușit să-mi publice un volum, nu mai era de debut, era al doilea, dar el era mulțumit. Fusese o perioadă profesor de liceu undeva , la țară, poate de aceea primele mele volume aveau în titlu cuvântul „profesorul”. Nimeni nu te poate învăța cum să scrii, ce să scrii, dar el avea talentul de a-mi sugera cum nu trebuie să scriu. Versurile sale mă hipnotizau, erau  expresia unor obsesii existențiale, fără floricele, fără decoruri inutile, nimereau la fix ( apropo de numele câinelui) nu voi uita un vers emblematic – „capul meu îndrăznește să râdă”.  „Dansul cu cartea” era un poem rarissim, fără trimitere la tradiția iudaică, deși Florin era parcă un descendent direct din regele Solomon. Nu întâmplător în volumele sale bântuie regi și prinți, dar mai avea o  mascotă – „jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop”. O preluare din folclorul românesc, cu o motivație  ușor de găsut – Florin șchiopăta, probabil de la o poliomelită sau de la un accident. A avut prieteni buni, pe Horia Aramă,  Ștefan Iureș,  fusese coleg cu Manolescu, Dan Laurențiu, însă  nu îi erau cei mai buni prieteni și au făcut prea puțin pentru cunoașterea unuia dintre cei mai dotați poeți din postbelicul nostru , cam sărac în talente. Îl cunoscuse pe Labiș, îl admira. Ce m-a învățat  Mugur ? Să fug de  cuvintele parazit, banale, să îmi aleg , dacă pot , propriile obsesii, propriul crez artistic, să nu-mi iau modele, să fiu mereu eu însumi.  Ușor de spus, greu de făcut. Aceasta era miza discuțiilor noastre. Un zâmbet acru al lui Florin la o lectură, mă urmărea săptămâni la rând. Se bucura când ne reîntâlneam și putea  să spună – „e bine, acum e bine”.  Parcă eram la o școală de balet, în care  elevul trebuia să facă un efort maxim, fără ca profesorul să explice  anume ce nu este bine. Era doar cu șapte ani mai mare în vârstă, dar simțeam că este cu mult mai bogat în experiență, desigur artistică. A avut și el un început proletcultist, s-a despărțit repede de  maniera epocii, a devenit ceea ce va fi mereu – un poet  care știe să râdă de propriile defecte, care și le cunoaște și le domină.

BORIS MARIAN

Credo

  Credo

 

 

 

 

Nu cred în postumitate,  

 pot merge în continuare,mult timp,

după ce am crezut că nu mai pot,   sunt responsabil de ceea ce fac,

scriu pentru că nu știu să fac altceva,

nu mă interesează părerea altcuiva,

cât timp sunt convins că  ceea ce fac sau scriu

mă exprimă, dar nu refuz nicio opinie,

dacă nu este răuvoitoare.

Cine se ocupă de gloria antumă

 nu o va avea nici postum.

Nu-mi place să fiu umilit, dar accept

Ignorarea, nu pot fi iubit de-a sila.

Nu suport infatuații, caut să nu fiu astfel.

Nu sunt nici rău, nici bun,

iert greu, dar iert,

dacă văd regretul celui care m-a lovit.

Aș fi vrut să fiu genial, dar nu sunt.

Nici mediocru nu sunt.   

Pot iubi, dar prea des  persoanele iubite

Au trecut pe alte baricade.

Esențialmente nu sunt vesel,

lupt permanent cu o depresie veche.

Destul am vorbit despre mine,

risc  să mă plictisesc de mine însumi.

Drumul spre alții este drumul spre mine însumi.  

 

 BORIS MARIAN

26 ian. 2014

 

     

    

 

   

 

        
 
     

         

         

 

    

 

 

Taci din gură

Taci din gură

 

 

 

 

Cred că Dumnezeu ne-a lăsat doar două daruri – cunoașterea și ura.

Iubirea ne-o inventăm noi.  Veți spune că sunt un eretic. Sunt.

 

Am cunoscut  trei indivizi, X,Y, Z..  X era înalt de trei metri, mi-a strigat – TACI, MĂI DIN GURĂ, NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam. Omul m-a pus în lanțuri, într-o celulă, un lup păzea ușa, m-a lăsat să mor de foame., de singurătate.  Y era un tip firav, cu ochelari negri, de spion, deștept foc, mi-a strigat – TACI  DIN GURĂ, NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam.  M-a înjurat, m-a scuipat, și-a stins țigara în palma mea și dus a fost.  Z  a fost mai blând la început. Mi-a spus că suntem prieteni, că mă apreciază, apoi, brusc a scos un bulan de cauciuc, m-a lovit în moalele capului și mi-a strigat – NU VEZI CĂ EȘTI PROST?  Nu vedeam, eram și amețit de la lovitură. Omul mi-a promis că-mi sparge dinții, mă bagă la pârnaie, îmi ia casa, slujba,  tot, mă las gol-goluț.

 

Adevărul este că am întâlnit în viață tot atâta ură, cât și  posibilități de cunoaștere.  Nimeni  nu a regretat niciodată nimic. Se bucură de viață și de bucuriile ei.(sic!). Mă refer la X,Y,Z.  Din dragoste nu am învățat nimic, pentru că inima este un copil prost, de aceea, probabil, mi se striga – NU VEZI CĂ EȘTI PROST?

 

Fondatorul psihanalizei era fiul unui negustor de lână. Nu a tăcut, a vorbit ce avea de vorbit.

 

Esenin semăna cu un mesteacăn, cu o colină în zori, cu un râu albastru, nu a tăcut.

 

Jaguarul își mușcă stăpânul numai după ce crește.

 

Nudul –cariatidă și omidă.

 

Dansatoare pe sârmă – trist spectacol.

 

Ciocul mic și pasul mare, creier  slab și capul tare.

 

Se anunță mari vijelii, taci din gură.

 

BORIS MARIAN

 

Proba de foc

Proba de foc

 

După ce am citit pe săturate marile poeme și  semi-proze ale vestiților scatologi, culingviști, testicofreni, alți castrologi vestiți,am trecut la amintiri mai plăcute despre acarul Păun care era un șef foarte bun,  repeta ab ovo, ad mala,  și cita doar din Dalai și Lama. Un adjunct ceva mai zelos, pe nume Udragomos scria, judeca, ștampila, doar  Ali Baba-nțelegea, acum el umblă în lanțuri, există în viață suspansuri, colunii- străbunii plângeau, pe chelia lui aruncau ceva ca un clei mai infect, nu mă credeți, căutați pe prefect, i se dă uneori câte-un liber, el merge la barul Ninive, sunt acolo femei mai bărboase, că din toate sunt cele miloase, avea amicul  opt stânjeni, scria poeme cu înjeri, avea un mormânt pregătit, pentru clipa de la sfârșit,mai avea o carte aleasă de Trismegistul  culeasă, vindea talismane la vamă, l-a prins Abigor, n-avea mamă, nici tată el nu avea, se născuse dintr-o chiftea, frumos cavaler , cu o  lance cât  degetul mare al lui Pancho, mai cita din Suidas, profetul, până ce-l umflă Parchetul, el la Mantua și Salamanca avea pile, lupta și cu ranga, unii spun că-l chema și Adam,  dar în acte scria Pam-pam-pam. Ați văzut în Scotlandia zidul cel vrăjit construit de Astridul? Nu mai dați cu agheazmă întruna, se udă scrierea Postuma, Agripa , cel cu viroza  a ajuns ministru la Ptoza, Al Boraq, iapa sfântă  trăiește, de mai multe veacuri  și crește,  alchimic, se zice, cu stimuli, Algol, vraciul în toate e primul, Alocer , mereu locul doi, producea salam de Pleșcoi, amazoanele mele duioase, nu mai râdeți, sunteți mai frumoase când priviți cu asprime  pe texte, vine contele –geniu Alexe, ametiste le dă bietul conte, nu mai re nici cont și nici monturi, în zadar pui în titlu  Ammon, nu se sperie nici un grifon. Mormăind ceva de amor, fu trimis la Jilava-n răcori. Acolo se fac amulete, din domn devii „măi, băiete”. Am de an se lățește câmpia, Muenchhausen își scoate scufia, anul platonic l-așteaptă cei care țin linia dreaptă, ce știu ei ce ascunde Anarazel, demon sumbru? Aruncă, deci, anatema, lasă că trece problema, numai cu Androalfus  poți să mai speri, de-i ești calfă, altfel te ia Antichrist și te face artist, că nu te mai spală trei ape, de foc  cum să te scape apocalipticii paznici, securioși sau obraznici?

BORIS MARIAN