Bulăescu

Bulăescu

 

 

Omul are mai multe vieți,

 dar una este reală,

 celelalte sunt virtuale.

 Dacă nu faci nimic în viața reală,

 în viețile virtuale vei face și mai puțin.

E o îmbulzeală de genii pe aici,

de nu poți strecura nici o  glumă.

 Toți sunt preocupați de postumitate

 sau de glorie pământească.

 Aproape toți.

 Unii scriu cu peniță subțire

de sare și sângele de pe sticlă.

Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă.

 Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase.

 Eu ce să fac? Se întreabă Bulă.

 Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele,

 mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă.

 Ce să mai muște? Dinți nu mai are,

 numai o inimă, și aia bolnavă.

 Plec cu el la plimbare,

 poate că am noroc ,

 mă întâlnesc cu Nichita,

cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur.

 Cade o frunză, tu plângi.

Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi.

 Moare un fluture, plângi.

 Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni

 de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină.

 Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.

 Nu mai scriu despre frunze și fulgi și fluturi.

Să nu mai plângi niciodată, cad și eu ca o frunză.

 

BORIS MARIAN

Anunțuri

Inima rece

Inima rece

 

 

 

Inimă rece, Michel Olandezul,

 cinematograful TIMPURI NOI,

unde intram printr-o fereastră spartă,

 pe întuneric și vedeam filme pe gratis

numai de dragul lui Michel Olandezul,

 care-i scotea unui flăcău inima din piept

 și îi punea o piatră. Bietul flăcău,

 nenorocitul de Michel, bastard, „Das kalte Herz”…

 „Intr-un  regat frumos și îndepărtat,

 despre care și legenda spune,

 în care soarele nicicând nu apunea

 deasupra  veșnicelor , verzi grădine,

 domnea de la-nceputurile lumii

 și până azi regina Fantezie”…

„Vreau să zbori, i-a spus stăpânul casei,

iar casa și-a luat zborul … Cineva a spus – arde zăpada !

 Iar luminile s-au stins”.Fortăreața Machu Pichu domină lumea,

 dar nu pe cea de aici, pe cea de dincolo de munții  munților.

.Capul meu stă pe tava privirilor voastre,

tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n  fereastră,

 cum de nu pot muri după ce am scris un poem?

 Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn,

 nu mai pot nici ochii să-i închid,

 lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.

Ne-ndoios, nimic nu stăpânesc,

îmi trec stele galbene în sânge,

eu dansez, cu cartea-mbătrânesc,

 Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge,

 iar pustiul ce l-am străbătut a înflorit,

a dat fructe de aur, secolul din trupul meu a rupt,

 dar sunt veșnic cum este și valul.

 Nume port, morminte – cenușar,

 n-am pus însă doliu pe retină,

 inima îmi bate mult mai rar,

 când m-apropii tot mai mult de Tine.

………Ca iarba-n primăvară este iubirea mea,

o paște timpul, iarna o face fulg de nea

 și mai rămâne-n urmă o lacrimă, apoi

 trec norii ca și anii, nu vom mai fi nici noi,

dar în adâncul firii trăiește-o lumânare

 ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare,

sub raza tremurată citesc în mine, scriu,

„De ce-nțelegem rostul iubirii prea tîrziu?”.

Ai ochi de fecioară frumoasă,

iubito, cu părul șaten,

 lăsat pe umerii netezi

 ca zarea-n ținutul Goshen.

 Zâmbești ca un prunc înaintea

 descătușării din vis,

 zadarnic aș vrea doar cu mintea

să-mi stăpânesc ochiu-nchis

 în mine, în inima care,

bătând nebunește, cerșind,

 îți caută cu viclenie dorințele, șarpele – jind..

.. E totul  rău, nimic nu-i bine,

 nici binele, nici răul nu-s buline,

 profundă silă, sete de adânc,

 aș vrea să  urlu, nici să pot să plâng,

ah, ciripitul păsării-n copac,

 ah, norul, pentru mine un colac,

 mă duc încet spre un înalt neant,

prietenii-mi aduc energizant.

Polen, lăptic de matcă, roș nectar,

 chiar Dumnezeu mi-oferă un pahar,

 e totul bine și nimic nu-i rău,

 cum să polemizez cu Dumnezeu?

 

BORIS MARIAN

Gardianca și umbra

Gardianca și umbra

 

O văd și acum, în uniformă, râdea și plângea,

Cameleonic, din ce bolgii venea?

Lângă ea, Platon din Texas,

Grecește vorbea, tot grecește,

Unul bolund, gras , rotund, din Vangheliada

Istorică, tot turuia  versuri spumând,

Ca o cascadă  folclorică.

Eu mă suiam pe un nour să văd

Jungla din neguri pe albe,

Cum leoparzii  vânați de  bursuci

Se-mperecheau cu  vânatul.

Ostro-mamuții mai mititei

Sluj îi făceau gardiencei,

Ea fluiera, ei jucau, bieți căței,

Cât e de stranie-i  historia.

Mulți înțelepți ascultă de-un prost

Cu picioare de masă, totuși leoaica

E mai  de preț, pare un gușter  gardianca.

Iată cocorii,   tremură-n bălți

Mulți brotăcei fără carte,

Unii ucid  în vis, alții treji,

Visul și scrisul  se caută.

Unii își riscă viața scriind ,

Alții o riscă la rișcă,

Unul te pișcă, altul  gândind,

Poate urca  Chomolungma.

Fluture mare de diamant,

Pare-o petală  tăiată,

Se reașează pe un genunchi

Al gardiencei culcate.

BORIS MARIAN  

Beatrice

Beatrice

 

Pentru orice situație complicată,

Complotată, compotizată

Există o soluție simplă,

Uneori moartea,  șoptește o ușă

Rudă cu o mătușă de gradul șapte,

șeptică- Beatrică.

Heine spune, lumea-i rea,

Gustu-i cam mizer,

Toți au spus,copila mea,

Nu ai caracter.

Hai, hai, nu mai sta,

Ce frumoasă dragostea.

Lumea-i proastă și e rea,

Nu te-ai priceput,

Cine știe, gura ta-

Flacără-n sărut.   

Râdea și mă atingea cu mașina de frezat,

Degetele le tăia și râdea, râdea.

Mâinile mi le tăia și râdea, râdea,

Capul meu ea îl tăia și râdea, râdea.

Dar eu nu mai auzeam, n-aveam cap, urechi,

Beatrice, mii de bice, obiceiuri vechi.

 A venit și Dominique, Doinimic și  ce să zic?

BORIS MARIAN

  

Piciorul meu

Piciorul meu

 

Piciorul meu nemișcat ca un obiect, gândește,

Nu vă mirați,  la atâta gol – atâta minte,

Nu există generație care să nu aibă patru oameni drepți,

Unii nu sunt nici drepți, nici strâmbi, drâmbe adică,

Îngăduiți unui corp străin să ia locul Pământului,

Personal fac parte din Salonul Aurit al Aiuriților,

Cu cât violezi mai mute legi, cu atât ești mai liber,

Nicio crimă nu se face dinadins, ci din ins în ins,

Omorât fu cel ce vorbi de rău pe  Puchinete,

Mai bine mort, decât cort pentru  golanii lumii?

I-a rămas în gât Ziua de Apoi. Să fie sănătos.

Oricui i se poate întâmpla să fie frizer.

Decât mizer, fii dulgher, nu Dulgheru,

Nici ministerul. Fii Finisterul.

După ce a mestecat zahărul în ceai, a fost împușcat.

Cum, de ce?  În alt poem. Adieu, mes amis charmants.  

BORIS MARIAN

Monolog cu/ fără Cel de Sus

Monolog cu/ fără Cel de Sus

 

Cel de Sus nu răspunde oricând, poate niciodată,

Întreb, pune moartea capăt vieții?

Este o realitatea ea? Este o realitatea rea?

Poți lupta cu ea? Dar ea luptă cu tine?

Capătul vieții nu există! Corect. Dar ce este?

Nu este somn, eu am insomnie.

Dar ce a făcut Domnul când au fost uciși oameni ?

Era absent sau lucra?

Când reînvii un leu mort, el te ucide.

La intrare scrie – înainte de ai intra aici, te aflai printre noi,

Vei rămâne aici pe veci, mai vrei să intri?

Știu, ai suferit o mare pierdere,

Înainte de a-l pierde pe Domnul, ai pierdut dragostea.

Dar asta e o altă discuție. Deschidem ciclul.

BORIS MARIAN

Așteptându-i pe barbari

Așteptându-i pe barbari

 

Așteptându-i pe barbari mai jucăm o șeptică,

Cu Bobu, cu Ceașcă și umbrele lor,

Toți se feresc  de soare,

Lăudatul soare a ajuns  dușman,

Cine mai urcă azi pe Anzi?

Azi țărmul unor glorii e uitarea.

Să nu-njoseacă nimeni plânsul, hula,

cine mai poate-mbogăți noaptea

atât de opulentă și lascivă și ardentă?

Alege între Univers și Bibliotheca,

nu este greu, cum se bifurcă toate cărările,

iar uneori ajungi la zid, ci, spaimele pot deveni

biete fericiri abjecte, mai e și labirintul,

lasă-l, acolo e un minotaur lacom, rău,

să te ferești de mincinoși, dar mai cu seamă

de  toți profeții mincinoși, sunt cei mai lacomi.

BORIS MARIAN