Când o fecioară…

Când o fecioară…

Când o fecioară din  Florența,

mi-a spulberat adolescența,

în lan de grâu,  greu de lumină,

luna râdea și era plină.

Dezmiardă-mi fruntea, chere Pincesse,

În viață am să te urmez,

Vreau mult pe culmi să alergăm,

Trecură anii,  grele vămi,

Zadarnic scutul scrierii,

Zadarnic cântă greierii,

În smoking să mănânci smochină,

Cu dinții tăi de vinilină,

Până când vine clipa  rea,

O voce spune –„Stai așa”.

În nebunii și sfinte  fapte,

Străbatem  drumul către noapte,

Prin foc și sabie, rămâne

Frământ de bulgăre, țărâne.

BORIS MARIAN

Anunțuri

Divina tragedie în trei părți

Divina tragedie în trei părți

Prima parte

Contele Alexe-

Într-o zi, contele Alexe, zis și Zexe se trezi filosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capul de lampă. Crescuse cu vreo juma de metru. Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe stradă , în chiloți și fu arestat pe loc. După multe formalități și o palmă , la repezeală, ieși puțin aiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Avea întrebări multe în minte, fără nici un răspuns. Prima – cine este el și de ce există?A doua – pe cine iubește și de ce? . A treia – merită să filosofezi și în ce fel? Grele întrebări, mai grele ca o trecere de pietoni. Oamenii îi făceau loc , inspira un respect deosebit. Deci exista. O necunoscută se oferi să-l ia de bărbat. Se făcu că nu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucra la calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este un prost. Nu mă înțelege deloc”. Contele se întristă. Disprețul câinelui era o grea lovitură pentru orgoliul său. Avea dreptate Rex, comunicarea dintre ei era anevoioasă și sporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”Incendiul s-a produs. Carbonizai, ne privim unul pe altul. Numai ochii au rămas întregi. Ții minte primul sărut, primul copil, primul divorț, prima remușcare? ”. „ Nu țin minte nimic. Acum trăiesc cu un domn onorabil, Alzheimer, care îmi face diferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un elicopter, dar infirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit să mă mulțumesc cu trotineta pe care mi-o dăduse tata. Toți colegii de la Universitatea Celor Pasivi mă invidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”. Câinele citi peste umăr și lătră nemulțumit. Era clar că viața contelui se năruia. „ Bine, Rex, nu-i mai scriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ Toți îl avem, în grade diferite, să scriem cât mai avem creierul limpede”, îl consolă Alexe. Ce să se împovăreze cu noi aventuri? În fond oamenii seamănă între ei, femei, bărbați, totuna. Fiecare cu bagajul său de iubiri. Își aminti de prima sa dragoste, parcă trecuseră secole. Începu să scrie „Prima dragoste cunoscută în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei,ea a înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de oboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea  mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce, voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea,se ridica, plină de speranţă. Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi.
A doua

Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală ….. Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini mau iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte…supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înal privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Noi trăim, nu simim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte mori îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustăile lui se zburlesc la viaa oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înală osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu- l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de G u l a g , sibiră.(Mandelștam).După miezul nopii, inima, hoește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopii prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulimea, în grabă, în hohot aleargă în piee, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toii, poi să fugi unde vrei, unde poi, zgomotul gărilor, porii deschise spre cei ce sunt mori. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goalăpuşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt vii, alii sunt mori. Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i Onyx An 3 – nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. – 2014 Pag. 33 citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele i-l voi ascundeadânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.

A treia parte

Troia Orice umilină mă înală. Unii cred că Iisus sa umilit. Nu, dragii mei, dar în Numele Lui, muli au fost umilii. chiar uciși. Dușmanul nostru nu este moartea, ci uitarea. Păcatul nostru cel mare este trufia, vatitas vanitatum. Rafaelu , zis Șrapnelu sorbea un Cointreau cu Gelu. Pe lângă ei, bizar, trecu Marie Bizard. Banania bananiei, striga Byron din CIA. Agamenon și cu Rică se stricau de râs și frică. Yale, Oxford, Harvard, Cornell, cine nu-l citi pe Orwell? Femeia stătea în pat, pissi-cat. Focul o înconjura, era înspre Mont Serrat. Că alături, un cocean, arsese drept mexican. Oceanul Pacific ajunsese un ibric, Matu Ruju ăl bătrân, devenise foarte spân, el rânji, apoi a spus că pământul a apus, Mercedesul lui a scos doar notă de din dos, nota do, din psihedelie, Manuele, Manuelie. Nicu scoase polonicu, Tito trage în moschito, Gorbaciov se face mov, Ulbrichts e un fel de Nichts. Sief heil, Sieg heil, mai trimie-mi un email, că cu cât e veselia, pe atât vine Mesia. Plagă dragă Colegii sunt cortegii, pe bot să-i pupi, o șansă, îi dăm ca pe o lampă, că-i fiică sau e frică, că-i logofăt sau dvornic, că o chema Lucica, că era Fraierica, e la reeducare, că dă în mine tare, că lasă gust amar, e plaga din Fanar. S-a tupilat și mortul, rușinea lui – divorul, că este simplă foarte, dar noaptea este șarpe, în simplitate multe se-ascund, un rid sub frunte, plăpândă pare, numai cuprinde-o mai la vale, nu este lumânare, e Diavolul cel Mare, un geamăt surd, volute mult plăcute, ce simplu, oh, ce simplu, să faci un sex peun timbru, dar cine hotărăște, când popa prinde pește ? Doar tu, trecătorule, durule, corule, are luna un piept, de abia îl aștept, se vede prin zdrene, experta-n cadene, bucurie nouă ca-n luna a noua, până piigoii vor aduce boii soarelui răsare, că durerea lui, nu e un pustiu, râsul doar începe, plânsul este-n cepe, eu am întâlnit muli poei pe zid, că erau lipii, printre-afișe, șli, acelai poetul, laudă-l mult scarletul, mamă-i este asta – rostopasca. S-a stins lumina, hoii au fost prinși, li s-a tăiat ce este de neatins, atât a rămas – un ram, un ramban, ca un ciolan, du-l dragă la doctor, nu vezi că nu mai proctror, nici logic, nici calmepam, tam-tam-titiram- tam-pam. Ce tristeă, că m-a lăsat o prineă, dormeam cu ea ca pe ace, dă-i fundul încoace, la negru zăvoi, că-i jalea pe noi, până și stelele latră ca ielele, plouă de viaă-n cimitir, vladimir sub coviltir, vladimir pe catafalc, rudă cu agentul Falk, ce rimezi acolo, zise, unul suferind de ipse, am și eu o inimă ca o limbă crimină, ori trăiești ori putrezești, tu alege Bilciurești, moarteai doar trecut-prezent, că eu sunt un repetent, an de an, râzând decent, casă tristă, cimitir, plin de maci și trandafiri, trufandaua mea, decis, este gândul virginis, de aceea nici nu mor, spre necazul morilor. Tao Te King, tai-o pe Mping, sură sfântă cu mărar, Altrom Tighe Da Medar, Panul-zeu are un plan, n-are bani pentru un pian, chi va piano, va lungano, că Pandora, da, Pandora se iubea-n secret cu Dora, a ieșit o fraudă, caută, este-ascunsă în pantof, hai le haim și mazal tov. Se uită Se uită Se uită bietul om cu ochelari, nu are trup, doar minte, se uită pe sine, se minte pe sine, ce or vrea agonicii aceștia, că muli se făcură, precum furnicile. Eu știu de la plăpânda floare că-i este greu și-i la strâmtoare, ba este pusă la rever, la-nmormântare și never(more), ea fiind singura făptură ce nu se lasă-n viitură, că tot mai bine-i de ciomag, lovește tare ce-i mai drag, că de săpun ce pot să spun? El unge sfoara când, nebun, sinucigașul își repede o căpăână mult prea verde, decât cinstit, mai bine ho, rimează, frate cu Helmholz, sărute-ar o bancnotă veche, cu Nicolae din Bălcești, când te duceai Scornitcheshti, sfârșii o dată cu trecutul, sculai bobor de os ca lutul, azi nobelii sunt boșchetari, iar bani au foștii proletari, când te gândești că moartea nu-i decât un cui al orișicui, căci moartea n-are legătură cu un metrou sau o trăsură, trupeasca existenă nare în faa duhului valoare, scăparea este în neant, ne inem unul de cel”alt, că leac e doar inexistena, de mergi la mall ori la Florena. Ne spune Buddha cu glas gros – să nu te târâitot pe jos, în fericire nu găsești decât repere omenești, cât timp vom fugi cu murgul sireap, ce va opri step și wrap, timp în timp în timp în timp, dâmb tâmp, a murit un poet la unu ianuarie, când alii abia se duc la culcarie, vorbe,orbi, păienjiniș, scăpinat la Cărpiniș, vârteju-i ca vrejul, șefi – dovleci. Ce vrei să spui? Uite scuip ca un pui, ca un cui, cuib, crime aproape perfecte, iubire între insecte, crime educaionale, reptile inter-sociale, mov kiss, mov danse, fanatic show, prea blondul Hans, cu cât ești tu mai vulnerabil, pe-atât puterea- i în efabil, simi dansul? Ești un instrument, esenă, pace, sentiment.

BORIS MARIAN

Verbina

Verbina

Verbina  este soția verbului,

Alină o vază de vază,

mi-e sufletul un evantai din Taipe,

dintre silabe aleg Ave.

Prea repede trecem pe lângă moarte,

Nici pe a noastră n-o înțelegem,

Un pas, un alt pas, de noi ne desparte,

Ateh a murit prin fărădelege.

Apa e  limpede, ora  e-naltă,

Nu știi când vasul se sparge, se pierde,

Plutim între valuri, schelete și alge,

Un chip reapare, contur pe-un perete.

Ești tu, este El, sunt chiar eu, cine știe?

Ce moare aici, nu aici reînvie.

BORIS MARIAN

Aștrii

Aștrii

Aștrii se înalță și coboară,

Eu privesc din vârful muntelui, nu-s trist,

Totu-i trecător și torcătoare

Mâța Morții-nchipuie  un twist.

Nu mă cred nemuritor, doar scrie

Soarta fiecăruia soroc,

Eu, prin scrisul meu plătesc chirie

Unei vieți ce mi-a adus noroc.

Am vorbit cu stelele,  cu Domnul,

Am avut iubite-n patru zări,

Nu mă tem de veșnicie, somnul

Pare un șirag. Prea multe gări

Pentru trenul ce aleargă înspre moarte.

Doamne, lasă-mi dragostea și-o carte.

BORIS MARIAN

Încercare

Încercare

Încercarea de a crea ceva,

Un creier ca un cinema,

Un turn Vavel lat, înalt, Gewalt.

Frumos,naiv început,

Treptat el devine lut,

Uriaș ce va să cază-n zori, luminător.

Privesc la teancul de hârtii, poeme,

Bieții mei copii, volume,  eu muream pe cal,

Un cal mereu atemporal.

Mă întrebi de ce  nu mă căutai. Uitai.

Gutta cavat lapidem,

Nu mă tem și nu te temi,

Sceptrul  prelungește mâna,

Inima ne e stăpâna,

Stând în umbră te dezvălui.

Binele vrăjește răul,

Mai adânc  tot în pământ,

Te iubesc sub sânul stâng,

Vom deschide balul azi,

Poezie, simt cum arzi.

BORIS MARIAN

Mă va judeca

Mă  va  judeca

Mă va judeca timpul tău sau al meu?

Bietul Matei. Astfel precuvânta privighetoarea

La priveghiul respectivului Matei.

Cum desparți cuvântul de faptă?

Tu simți Ateh, Sinuhe, ș.a.?

Cine era mai mult o umbră?

Cuvântătoare.  Ce noutăți aduci mandarinule?

Pe nevasta mandarină am consumat-o.

Te văd cum șlefuiești cuvintele. Lasă-le  colțuroase.

Vânătorul de guzgani a trecut pe aici,

Prinț al umbrelor, fostă prințesă? Naiba știe.

Iertăciunea este finalul filosofiei.

Pelegrini veneau o mie.  Unul mai credea, murea.

Unde? În Moreea.

Neferit locaș al speranței, Nefertiti cât jumătatea Franței.

Aici scriu și nemuresc. Turnul, ce mândru sună  acest cuvânt,

A bărbie ridicată în vânt.

BORIS  MARIAN

Iartă-mă de te-am iubit

Iartă-mă de te-am iubit

Sunt rău și crud, făr-adăpost,

În inimă am un pumnal,

e numai pentru apărare,

el- străjuind orice cărare,

credeai că te iubesc, te înșelai,

n-am  milă nici de mine însumi,

pisici și câini iubesc, de ce?

Pentru că omul se iubește singur.

Am încercat și am murit de mii de ori,

Cu orice floare, când voi muri oficial,

Dați drumul unui porumbel să zboare.

BORIS MARIAN