O, Doamne, Doamne, ce ruşine,
Să pot iubi, uitând de Tine,
Ceva neprevăzut, absurd,
Iar pentru mine sorţiul crud,
Căci eu iubesc, mai evident
Nu poate fi, impuls ardent,
O conspiraţie în gol,
Ca Brutus într-un Capitol,
Necunoscute drumuri sunt
Ce duc într-un infern profund,
Dorinţa are zece voci,
Pe diavoli, îngeri, îi provoci
Si totul pare de prisos,
Când sufletul e păcătos.
Priveşte-n oglindă/ oglinda te-alintă,
Materna oglindă,
Crimhilda din tindă,
Prin faţă-i se perindă/ chipul tău de ghindă,
Chipuri, videoclipuri, poveşti despre om,
Într-un singur tom/ un orangutang,
Cu zgomot de tanc, şopteşte ding-dong,
Eu prefer un song/ despre o oglindă,
Crimhilda din tindă.

Aceste ore care mă înalţă, aceste vise, viaţă fără viaţă
Mă domină, e oare un exces să poţi trăi? N-aş vrea să mă trezesc.
Un anotimp făr-de sfârşit, uluitor, în toate prea stupid,
Aud cazmalele cum latră, bulgări grei,
Pe cer trec turme albe, plâns de miei,
Sunt prizonier, ca Prometeu, sunt prizonier,
Mă sfâşie un vultur, clonţ de fier

Trăim din vară-n vară până la ţărmul alb,
În noaptea boreală noi n-avem astrolab,
Nici noaptea boreală nu-i noaptea ce o ştim,
Nici steaua nu-i polară, un basm de fraţii Grimm
Ti-aş spune, dar pustie corabia pe val,
Pluteşte, o fantomă în zări, un carnaval
Neînchipuit aievea, te-aşteaptă cu mazurci
Cobori în hăul negru, pe valul alb te urci.

Soarele din Orient, umbra Lunii–n Occident,
Noapte Albă dinspre Nord, melodioasă ca un fiord,
Numai Sudul nostru Sud ne înghite ca un rug,
Ne iubim, ne risipim fiii noştri, oare ştim
Unde-s fiii, generaţii? Risipire şi migraţii,
Fiii noştri unde sunt, ce-i cu bietul meu Pământ?

O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este abisul, mult prea mătăsos,
Aş vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău şi felul tău de a fi.

Pe cât de iute vremea trece,
Pe atât adună-şi roadele, rodind,
Pentru că nimeni nu e veşnic, iară moartea,
Priveşte lung, priveşte cu mult jind,
Nu te uita la anul care pleacă,
Nici anii care vin nu sunt mai breji,
Doar clipei dăruie-i, doar clipelor le-arată
Că fiecare gând este cu miez.
Mormintele se spulberă, cuvântul
Împodobeşte cerul şi pîmântul.

Ascult cum ceasul bate, pentru cine?
L-aude Dumnezeu ori pentru mine harnicul timp
Lucrează tot săpând?
O groapă îmi deschide. Până când?
Încerc să n-o privesc, zâmbesc, discut
Ardentele chestiuni, Groparul Mut lucrează
Cu hârleţul, îl cinstesc, el îmi refuză
Ceasul de aur cu zodiacul chinezesc.

De sunt plecat, doar moartea
Se plimbă printre noi,
Când suntem împreună
După un lung război
Se-acoperă tranşeea
Cu flori de muşeţel
Eu cine-am fost, iubito?
Si cine este el?
Ori nu e nimeni altul
Decât dublura mea?
Precum un diavol care
A fost înger cândva

Din stele nu învăţ, doar le privesc,
Deşi eu cred în mituri, cine ştie
Ce ochi, ce chip ascuns, diavolesc
Coboară pe o rază, mă îmbie,
Ce anul nu ne-aduce, clipa doar
Ne poate ferici ori ne ucide,
Eu mi-am găsit şi numele-n chenar,
Dar i-am strigat groparului – „Deschide!”.
El mi-a deschis şi nu era gropar,
Pluteam înconjurat de nereide,
Eram o scoică, aveam gust amar,
Copilul îmi şoptea – „Deschide”.

Cunoaşteţi perfecţiunea de moment,
Cristal în aer, timpul e prea lent
Pentru atâtea bucurii ce ni se dau.
To be or not to be, who knows

Anunțuri

Ești minunată de o mie de ori

Ești minunată de o mie de ori

1. Seara, mă culc cu ideea că dimineața nu mă mai scol. Noroc că în timpul nopții, în salonul spitalului vin asistente, asistenți și dansează în jurul patului meu, fac gesturi obscene, care mă încântă , sunt gata să cobor , să dansez cu ei, dar ei îmi spun – dumneata nu ai voie, ai suferit un accident, te rugăm să rămâi unde ești. Eu adorm întristat, iar dimineața vine cenușie, lâncedă precum ceaiul fără zahăr și lămâie.

2. Trebuia să plec la Bombay, să țin niște conferințe, dar vasul cu carte urma să plec s-a scufundat în radă. Am luat un avion cu un motor, un pilot, un pasager, adică eu și o pisică ciudat de mare. O voce interioară îmi spunea curma să se petreacă, nu știam bine ce, oricum neobișnuit.
La circa jumătate de oră după decolare, motorul s-a oprit brusc și pilotul ne-a spus, mai exact, mie, că va trebui să coborâm. Dedesubt era jungla, pisica a mieunat nemulțumită, nu aveam ce face, am luat animalul în brațe și am sărit din avionul care scotea deja fum. Ciudat, pisica devenise un ditamai vultur, m-a purtat departe, spre țărmul Oceanului. Nu știam că toată aventura era pregătită dinainte. M-am trezit din somn, alături era o doamnă necunoscută, care pretindea că-mi este soție și se minuna că nu o îmbrățișez. Am plecat cu ea în oraș, cred că eram la New York, am făcut tot felul de cumpărături și seara ne-am luat o cameră de hotel. Nu știu când am adormit.

3. Pe un drum pustiu, am întâlnit un handicapat, un mongoloid, adică suferind de Sindromul Down, care s-a atașat de mine și mi-a povestit despre familia sa care îl părăsise sau murise, nu se înțelegea bine ce spunea, avea și un defect de vorbire, fie eu nu-l auzeam cum trebuie. Se lăuda că a fost șef de stat, l-au împușcat după niște revolte în Africa, pe el și pe toată familia, el a scăpat, s-a ascuns și acum încearcă să se întoarcă la Palatul Prezidențial. De fapt, el căuta Spitalul de unde plecase și se rătăcise în junglă. Uneori avea crize, începea să strige că el va demonstra lumii întregi că numai popoarele unite pot înfrânge imperialismul, pot instaura pacea. La strigătele sale a apărut un leu foarte iritat, s-a repezit și l-a sfâșiat în fața mea, eu neputând interveni în nici un fel. Am povestit această întâmplare câtorva prieteni, niciunul nu m-a crezut și am așternut-o pe hârtie, să nu o uit.

4. Mica are 80 de ani, și-a pierdut soțul după 60 de ani de tovărășie ireproșabilă, când o întrebi ce face îți spune că vrea să meargă la Puiu. Toată lumea știe chestia asta, dar ea nu se hotărăște. Într-o zi, am sunat-o și nu mi-a mai spus nimic. A tăcut, am insistat, iar la următoarea convorbire a mărturisit. Într-o noapte, dormind ea adânc, a auzit telefonul, alo, aici e Puiu, care Puiu, este Puiu al tău, de ce vrei să vii la mine? Am înghețat de frică, zice Mica, iar el, Puiu adaugă, eu nu mă plictisesc aici, tu nu te grăbi. A închis, mă uit, nici un număr, cine a sunat? Cine face asemenea glume? Am întrebat, nimeni nu știe nimic, tu știi ceva? Doamne ferește. Zice Mica, Puiu nu m-a înșelat niciodată, de ce să mă înșele acum? Zic eu – dar nu te înșeală, el este în altă lume, face și el ce poate. Ai dreptate, dar tot nu e frumos din partea lui. Am să te mai sun, dacă mă mai caută Puiu, am să-i bat obrazul. Nu m-a mai sunat. S-a dus și Mica. Ce scandal i-o fi făcut? Am remușcări, trebuia să nu-i dau dreptate lui Puiu.

5. S-au aruncat în urma trenului, au scăpat, s-au frământat în iarbă, s-au iubit, în timp ce trenul gonea nebunește spre moarte. Ei doi erau nemuritori. Așa este în dragoste. Cei din tren iubeau și ei, dar nu știau ce-i așteaptă. Unii mor înainte de a iubi, aceștia merg în Rai, fără dubii, trenul e unica șansă. Poate nu este unica, mai există și altele?
VA CONTINUA

24.01.2015- Arta îndobitocirii și arta îndoielii.

24.01.2015- Arta îndobitocirii și arta îndoielii.

Cel mai greu este să polemizezi cu un stultor. Mai cu seamă dacă are și vagi cunștințe de cultură. Pe Net se vede clar diferența și excelența. Am visat că eram la o adunarea a scriitorilor și nu prea vorbeam cu nimeni. Toți erau foarte preocupați. Cauza? Mi se pare clară – pe mulți îi domină dorința de a avea succes și , de ce nu, postumitate. Vanitas vanitatum. Întâlnesc nu numai la scriitori, în orice breaslă , în orice activitatea , vanitatea este duhul cel rău. Nu pot spune că vanitatea m-a ocolit. Dar mă lupt cu ea precum Iacob-patriarhul. Arta îndoielii este singura șansă. Filosofii ne-au făcut un mare dar. Citesc , vorba vine, studiez în chinuri ULISE a lui Joyce. Frumos – „ Păzește-te de coarnele taurului, de copitele calului și de surâsul englezului”. Ciudat – „drumul excesului duce la palatul înțelepciunii”. Multe interpretări. CARTEA lui Joyce este o culegere de nebunii analizate mai atent decât Divina Comedie a lui Dante. Un mister. Cineva, venit de la Paris, mi-a spus că nu i-a plăcut arta modernă, comparativ cu tot ce a văzut acolo. Am rămas noi în urmă? Se poate. Ascuns după o piatră, molipsit de o boală, tu nu-L mai vezi pe Dumnezeu. Este voia ta. Dar poate că și El te așteaptă. Voi încerca să-L aduc, spune iluminatul. De bucurie vei plânge. De ce iubita fuge de mine? CARE IUBITĂ? Există una singură, IUBITA. Ea se regăsește în fiecare chip, expresie. Nici ea nu știe că este IUBITA. La fel este și cu Dumnezeu. Nu greșea Idel când spunea că Dumnezeu poate fi și FEMEIA. Dacă buzele ar avea curajul să strige, mâinile să se lege de vâsle, aș fi putut să plec mai departe, dar nu pot. Sunt aici, acum, ador preotesele frumuseții. Ador copiii și femeile frumoase, toate femeile pot fi frumoase, numai să dorească , să nu renunțe. Este atâta liniște în jurul meu încât te pot auzi de departe cum îmi rostești numele cu gândul, deși nu vrei. Te-aș culege, te-aș crește între palmele mele. Nu vrei. Dar eu cred.
PS. Stultorul de care vorbeam se leagă de vârsta mea mărișoară, uitând că toți mergem pe același drum, iar tinerețea nu are DARUL DE A CONFERI ce nu ai primit genetic. Există și o artă a îndobitocirii de sine.

23 ianuarie – Acasă,viața

23 ianuarie – Acasă,viața

Doamna mea brună din sonete, pe care nu eu le-am scris, tace ca un al treilea luceafăr, care nu a apărut încă. Am s-o văd într-o zi, undeva , prin centrul Bucureștilor, poate îmbătrânită, poate nu, privind absentă, de ce singură? Acum ea este Cresus, este bogată în succese, viață familială, ș.a. , dar singurătatea nu ne ocolește, este un șarpe , același care a oferit mărul, el împarte destinele. Este mai mult decât un șerpișor viclean. El oferă cunoașterea, suferința, nicicând fericire, șarpele tace. De ce să-l imităm? Eu sunt mai tare decât șarpele. Nu spun de ce. Enter a world of surprise. Noaptea am visat un cutremur. Nu muream, visam, vedeam, plafoane, praf, totul cade în tăcere, apoi în vuiet, nu sunt speriat, chiar bucuros, a venit un final, va veni un început. De mult n-am recitit O MIE ȘI UNA DE NOPȚI, singura carte ( ediție restrânsă de Eusebiu Camilar) pe care am citit-o integral. Eu nu citesc nicio carte integral. Nici nu am iubit integral pe nimeni. De ce? Mi-a fost frică de prizonierat. Femeia are numai calități, printre care și dorința irepresivă de a acapara totul. Ca pe o cratiță. Aici, ca poet am zbârcit-o. Nu, ca pe un cufăr cu aur. Iar am greșit. Femeia vrea să știe totul. Iar totul nu există. Totul este Dumnezeu, femeia este o creație a Sa, nu i se poate pune alături. Mă uit la Michelle Pfeiffer, la TV, minunată, o iubesc. Ea nu va ști niciodată. Este fragilă și puternică. Sunt amețit, suntem niște molecule în mișcare browniană. Asta vom fi mereu. Să revenim la Circe, eleva dintr-a cincea. La Venus în blănuri, a lui Sacher-macher-Masoch, dar nici Faust nu este mai prejos. Lacom de viață, un Adam cu diplomă, bucuria e mare, avem un nou călău. Așa se spunea la Roma. Definim sensul vieții într-un picior, sunt cu sau fără știință profet. Nu ne lovim cu pumnul în pept. Se rupe sternul. Eternul. Iar o iau razna. Nu poți face bine fără a păcătui. De ce nu? Fără păcatele noastre Domnul ar fi șomer. „Cu mâine zilele-ți adaugi”, ai multe vieți, de ce nu m-aș bucura de râsul unui copil?
BMM

22.01.2015

22.01.2015
Trec repede peste site-uri, o lume de n-ori mai mare decât o știm fără Net, cineva întreabă ce este frica. Grea temă. Mulți mint. Nu mă tem de nimic și de nimeni este cel mai prostesc răspuns. Eu nu mă tem de nimic și de nimeni, doar de boală, de suferință, da. Chestiunea morții am rezolvat-o. Nu există. Vorbea lui ceașcă- nu ezistă. Este o altă lume, o altă viață. Nu mai revin. Dar, ca orice copil, iar noi, adulții suntem mai copii decât credem, nu prea iubim suferința. Una este să-ți tragi o sută de bice pe spinare, fie, cu bile de plumb, luminat de soare și de Cartea de pe masă și alta să bolești până aduci la disperare pe cei care te îngrijesc. Punct. Cunosc o persoană care mi-a spus că nu se teme de nimic, nu o cred, dar mă fascinează fața ei. Nu am văzut-o decât odată, pe viu, în forografii apare mereu alta. Mp obsedează, nu pot spune că o iubesc, nu o cunosc. Îmi place că este trufașă. Mi-au plăcut oamenii îndrăzneți, trufași, până la o adică. Unora le cade masca. Adică fac pe ei. Ea scrie, nu știu ce scrie, de ce scrie, cum nu înțeleg de ce scriu eu sau alte milioane de oameni –poezie, proză. Unii pictează, alții fac muzică. Natura are destul de multă artă, ce ne chinuim să o oglindim în cioburile sufletelor noastre? Persoana crede în lumină, lumina e albă, abstractă, aerul e mai puțin abstract. Bun, creierul emite lumină , dar într-un spectru invizibil. Aici intervine paranormalul, mistica. Mă simt depășit. Mă întorc la suferință, un japonez scrie că forțași suferința se intercondiționează. Adică, iei o bară de oțel, o îndoi, nu poți, te dor mușchii, o stranie putere, o rezistență se transmite organismului, tu suferi, dar te simți puternic. Cuvintele corodează oțelul, corodează ideile, pentru că și ideile țin de o anume forță. De aceea nu neglija trupul, el poartă sufletul , un timp, ai grijă de trup, el are limbajul său, ca ochii, ca fața, expresia. Ascult o solistă – forță și lumină. De aici începe arta. Eu fug de cuvinte goale – profunzime, adâncime, abis, puah! Omul se uită în sus, în adâncuri se adună mizeria vieții. În trei rânduri am reușit să scriu o sinteză din trei romane citite cu zece ani înainte. Asta m-a salvat de la chinul de a scrie o carte amărâtă de proză. Poezia este cu totul altceva. Se poate cânta pe o coardă de vioară.

21.01.2015

21.01.2015
Zilele sunt numărate. Mane, Tekel, Ufarsim. Zilele poetului se numără în versuri. El moare cu fiecare vers. Poetul nu plânge. În fața LEGII , nici PERSONAJUL LUI Kafka nu plângea. Aștepta. „O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor”, ce simplu ne spune Coșbuc un adevăr covârșitor – iubim viața pentru că ea ne dăruie sentimentul că existăm între semenii noștri, fie ca prieteni, fie ca neprieteni, fie ca străini, dar suntem printre ei. Luptăm să fim printre ei. În momentul când murim sau nu mai comunicăm defel, ceea ce este echivalent morții, viața devine altceva, în orice caz nu se pulverizează în NIMIC. Latinii spuneau bine – ex nihilo nihil, ceea ce înseamnă că noi nu putem să ne naștem din nimic, deci nu vom fi niciodată NIHIL. Cititorul poate să fie convins că moartea ca anihilare totală este un nonsens. De aceea nici ateismul nu este decât o aberație mentală. Nu trebuie să te supui unei imagini, nu trebuie să crezi pentru este absurd, cum spunea greșit Sf. Augustin. Dimpotrivă, gândește mai profund și vei înțelege că dincolo de viața de aici există altceva. Infinitul îngăduie orice formă de existență. Restul sunt adausuri ale educației noastre, bune sau mai puțin bune. Nu sunt teolog, gândesc doar ca un poet. Ca un artist. Arta este sora științei. Știința nu este dușmana credinței. „Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea? ”, întreba același genial Coșbuc, da , el avea geniu, poate că nu era Maestrul, precum Eminescu. Desigur, nimeni nu este de neînlocuit. Spun o banalitate, dar puțini sesizează cruzimea acestei realități. Un japonez spunea că el crede în Soare și în Oțel. Este o formulă ca oricare alta. Lumină și tărie. Da. O vrabie s-a așezat pe grilaj. E jalnică. Noi suntem acea vrabie. Lumea se schimbă și fără noi. De pildă, eu scriu. Nimeni nu este obligat să mă citească. Dar eu scriu pentru asta vreau să fac. Dacă te plictisesc, cititorule, nu mă citi. Nu am venit să te distrez. Nici să te întristez. Am venit să mă rog unei Puteri Divine, care mă copleșește. Care știe că nu există moarte. Artistul este un papagal al propriilor îndoieli. Ce va fi mâine? Who knows?

Amintiri din Casa Vieții

Amintiri din Casa Vieții

20.01.2015
Încep un nou capitol, ultimul, după 47 de ani de când smângălesc hârtia. Smângălewski. Bun. Unii spun că am un stil, alții- un pistil. Am oscilat mereu între poezie fixă, mobilă, automobilă,proză neroză, necroză,nevroză. Prin buză mi-a apărut o buburuză, fără nicio scuză,obsesia din adolescență-sifilisul, șancrul, Eminescu, prea departe. La actul formal al înhumării, înhămării la carul zeilor, cineva a zis, uite, bă, ce chestie, o buburuză, aria buburuzei, o fi inspirațiunea, uite, zboară, aiurea, scria ca un idiot, spuse altul, deși toți care scriem suntem idioți, un om deștept face bani, copii, da, eu iubesc copiii, am copii, nimic nu se oprește, arta nu te face veșnic, unii muriră de foame, alții de faimă, spiritul meu, vârcolac, umblă prin bibliotecă, se lipește de o carte, caută și el o parte din geniul omenirii, neștiind că geniul vine numai de la Dumnezeu. Chiar și geniul rău. Bătrân și fără dinți și fără rost, te-aruncă din troleu un june prost și te trimite iute la azil, a fi azil, se spune, la Mizil. Ce repede ne-ntoarcem la primate, strămoșii fără diplome și carte, zadarnic cercetăm atomii, viața, când globul pământesc devine piața. Poate că nașterea e , totuși, o greșeală, lăsați șacalii, cu ei facem școală, grădina și cenușa ne așteaptă, în curte mai miroase a ceapă. Raiul și iadul, măcelarul, ochi-dihor, ne asamblează falnici cârnăciori, dar rotofeiul Buck nu mâncă porc, de parcă nu se trage din New York. Verbină, verbină, trup de violină, evantai lovit de vânt și de vid, eu prefer opalul, perlele, coralul, pasul ce coboară, scara interioară, moarte străvezie, mâine reînvie, mâine e iubirea, poimâine – amintirea. Joc de val și-aripă, criptă pentru-o clipă, pe de altă parte, forță, teamă, moarte. Sete iar de sânge, trupul rău te strânge, azi talazul trece și te lasă rece.