La ce bun cuvântul?

La ce bun cuvântul?
O gâză cu ochi negri, cum au gâzele,
În lumea uriașilor, ele au dimensiuni apreciabile,
m-a întrebat, dând din aripi – la bun cuvintele?
Am tăcut, grea întrebare. În galaxie nu există cuvinte,
Or fi undeva , mai departe. Desigur, copiii nu se fac din cuvinte.
Mângâierile , înhumările, execuțiile merg și fără cuvinte.
Dar vine notarul, avocatul, scriitorul, președintele, alții și alții,
Cum adică? Cântarea Cântărilor, Biblia, Moise, Iisus, Mahomed,
Shakespeare, postmoderniștii, păi vezi?
Trece un violonist și râde din vioară. Pe acoperiș.
Vine Picasso și râde cu penelul. Gâza mea râde și ea,
Nu-i prea-nțeleaptă, dar se descurcă și fără cuvinte,
Are un sac de poeme, le ascunde, poate trăi fără ele.
Atunci – cum de s-au sinucis Paul Celan, Sylvia Plath, Maiakovski?
De ce? Din cuvinte? Iubirea a devenit un cuvânt de cinci bani.
Ia-l de jos, se adună. Spune-mi un alt cuvânt.
Caii de foc nechează, caii apocaliptici nu au cuvinte.
Haosul este și el un cuvânt. Gâza mea, ai dreptate,
Se poate și fără cuvinte, dar eu am să-mi tai degetele,
Limba, voi trăi fără cuvinte, dar cum? Mă sinucid, nu se mai poate.
Tot cuvinte sunt, chiar inutile.
BMM

Reclame

De la fin”amor

De la fin”amor și curtoazie la sex etiquette,
Autocunoaștere în șapte pași,
Pașol na turbinku, tovarișci ceka,
Tu ai avut, vei avea nași.
Dar ce se-ntâmplă cu poezia,
Că toată lumea scrie în draci,
Ba sunt anunțuri de sinucideri,
De abandon, de aurolaci?
Cui ne-adresăm, că toată lumea
Are mobil și toți vorbesc,
Alții se uită la Pestrițu,
La altele, val tineresc.
Nici la un leu nu vinzi o carte,
Că un covrig e mai gustos,
În era nouă tehno –ingrată
Ne integrăm cam viermănos.
Nu avem cap, nu avem suflet,
Nici nu căutăm să fim altfel,
Cu alfabetul sunt doar cei mici,
Dar cine are un job e mare,
Intelectual tot mai pitici.
BMM

Sabato

Sabato

În a șaptea zi , Dumnezeu l-a creat pe Ernesto Sabato. El era un om. Era prieten cu Confucius, creatorul confuziilor. Oamenii nobili trăiesc în înțelegere cu ceilalți oameni, dar nu se conduc după ei, oamenii fără valoare se conduc după ceilalți, dar nu trăiesc în înțelegere cu ei. E clar? Întrebă jandarmul, trase un foc în aer și trimise lumea acasă. Toți erau beți. Nu anii contează, ci evoluția care nu se mai oprește. Eu evoluez tot timpul. Nu am timp nici să mor. Dar orice turn se construiește încet și se distruge repede. Ca și canoanele. Există miracole ascunse și miracole dezvăluite. Ca și umărul tău, femeie. Toată noaptea l-am sărutat. Am simțit că Pământul devine un miracol. Mugurul gleznei, umbrarul, motorul dragostei, treierătoarea. Nu râdeți – treierătoarea, nu iertătoarea. Cheia plăcerii. Ehei! Emanația vrăjii, smochina iubirii, elogiul mamelor vitrege, precum June a lui Henry. Pardon, este altă carte. Stavroghin se spânzură or niet? Ce se mai poate adăuga? Te văz eu o oră apoi mori. Tu nu vei muri niciodată. Nu creziu? Să evităm posedarea. E prea curat și frumos peisajul. Infernală-i trezirea. Singur. Câinii au fost eutanasiați, numai cel care latră în capul meu a scăpat. Guten Morgen, am spus de formă, dar mi-e teamă să nu dispari. Despre nemurire vom vorbi mai târziu. Eu vreau acum. Aici. Folosesc acest moment de luciditate pentru a scrie un poem, dar tu vii și pleci. Nimic nu se naște în mișcare. La grele-ncercări mă puseși, frumoasă Circe, am înălțat un circ în onoarea ta. Am inventat bătaia cu bice. Asemenea unui copac, omul nu iubește furtunile, copacii n-au brațe, nu pot să te fure. Din grote ies fiare vechi, cum striga o voce din capătul străzii Amăgirea. Eu m-am lăsat cucerit de o pasăre. Mă mișc încet să nu zboare. Mă rotesc, în jurul propriei nebunii, azi mă numesc Odiseu, Circe nu mă mai știe. Pentru probleme grele veniți la noi, salonul trei, la Săcele. Ne-om dezbrăca pe deal, să se bucure fetele, o să ne-ntindem la soare, or să ne fure hainele, or să ne latre câinii. NU, au fost eutanasiați. De însuși Etanasiade, Marele preot.
BMM

Anti-DADA

Anti-DADA

La chanson d”un dadaiste
Qui avait dada au coeur,
Ce faci tu când te îneci?
Numeri zece, două zeci,
Strigă, băiete, strigă,
Tăcerea ta mă intrigă,
Ferigă. Te invită iar la dans,
Vive le Senegale et France,
Între doi șoimi se-avântă care?
Un șoim cu trei-patru motoare,
Între doi câini mai tare latră
Cel care tremură, că-i javră.
Între fătuci care-i sprințară?
Niciuna. Toate te uitară.
Curtenitor rămâi și prost,
Azi nu mai ești ceea ce ai fost,
Strălucitor ești pentru orbi,
O hrană dulce pentru corbi.
****************************************
Am încercat să vorbesc cu ușa blocului,
Nu mi-a răspuns, nici nu a scârțăit, era bine unsă,
Gâtul nostru poartă un cap, dar capul ?
Pieptul nostru poartă o inimă ?
Dar inima? O piesă de schimb.
La Termopile au murit eroii.
De atunci noblețea a murit definitiv.
Cândva, iubind, voiam să mă dizolv în trupul dragei mele,
Era ca o magmă, era. La Pompei a murit focul.
Am încercat să-ți spun povestea cu Prințul fericit,
Apoi am citat din Rumi, ai tăcut ca o piatră de caldarâm,
Nu poți judeca pe cel care nimic nu aude.
PS. La început nu am observat persoana. Modestia nu este o lipsă, dar aduce mari neajunsuri. Inteligenţa ei nu se observa, pentru că nu spunea la început nimic. Eu am obiceiul extravertitului- spun tot de la început. Nu înainte de a-l întreba pe micul Puck din mine ce părere are. Deci o admir, nu vreau să mă complic, îndrăgostindu-mă, dar o admir. Mi-a atras atenţia cu privire la comentarii. Sunt indivizi care epatează prin expresii fruste, şocante, incorecte gramatical sau logic (formal). După un timp îţi dai seama. La început pare normal, apoi vezi că discursul devine o placă uzată. Eu cred că între a iubi cu adevărat şi a scrie versuri nu este nici o legătură. Poezia este mai parşivă, te dă de gol. A repeta cuvintele iubire, sărut, lumină, moarte, Dumnezeu este echivalent cu încălcarea unei Legi a Decalogului – Nu lua numele Domnului în deşert. Nici aripile nu lipsesc, deşi Icar a căzut de mult.
Urci proaspătă din mine, ca apa din adâncul izvoarelor, tu, fericirea cuprinsă în om. Privirea ta e mai caldă decât sângele, ca razele lumini solare. Aşa spune Sandu David, prin Sebastian Costin. Nu a venit nici unul la festin.
Doamna Jerome este chiar doamna Jerome? Poate că nu a fost niciodată căsătorită. Are o pisică, este chiar o pisică. Desface scrisorile şi le rupe începutul. Fragmentul rămas nu este decât un ghemotoc în căuşul palmei. Fotoliu negru, mamrmură neagră, nailon negru, blana neagră a pisicii, pianul negru. Fotografii în alb negru. Cum să nu te gândeşti la moarte.? Dar poemul este bun, nu sunt pufuri, duhuri, aripi, lacrimi, vase, braţe, pisica mârâie de cum aude un poem prost. Aici îmi dau mâna cu persoana pe care nu am numit-o.
Boris Marian

Autism

Autism

Iubire în fotoliu
și ură din orgoliu,
parfum de cimitire,
ding-dong la mănăstire,
o minge sub meninge,
păianjen, cange, chinge,
obraz precum o carte,
tantrăm pe jumătate,
extaz de orhidee,
doar sânge și idee,
cu drogul stai mai bine,
o, fericiri depline,
te recunosc, petală,
acum ești blond-ovală.
BMM

Dragoste, ură, iubire

Dragoste, ură, iubire

No,păi , fratele meu, vom vorbi azi de toate,
Dragostea este ceva trecătoriu, ura este și nu este,
Numai iubirea e veșnică, ea de la Dumniezeu vine,
De iubire să vorbim mai puțin, ea din laptele mamei
Se varsă în trupul copilului, cine nu îl cunoaște ,
Mare pedeapsă este, vezi pe Maldoror cum se zbate
și plânje, altfel e Don Quijote cel iubitoriu,
lăsați retoricii să-și roadă șoricii, aristotelicii
să-și spele creierii în logică, epicurienii
cu Sapho cea desfrânată, sofiștii, labdacizii, atrizii,
mult sânge curse din lipsa iubirii,
cum știm noi preface soarta în nefericire,
cu mult venin ne-am încărcat de milenii,
am inventat și mânia divină, ea nu există,
există numai venin, depresii de suflet,
ajută-mi sfinte Longuinho, vom coborî în Infern,
dejaba fluieri apoi după vânt, el s-a dus,
la fel ca mândrele ziduri antice, fântâni îngropate-n nisip
și în piatră.
BMM

Legenda uriașilor

Legenda uriașilor

Nu este vorba despre legenda chazarilor poposiți pe plaiurile carpatice, dunărene și panonice, după înfrângerea imperiului de pe Volga de către Bizanț și Rusia kieveană, în sec. X-XI d. Hr.
Se spune că în urmă cu zeci de milenii trăia o specie umană care avea ceva ce nu s-a mai repetat în istorie. Pe măsură ce omul înainta în vârstă, el creștea în înălțime cu circa 10 cm pe an, astfel că la 20 de ani avea doi metri, iar la 80 de ani avea deja opt metri înălțime. Bucuria acestor locuitori ai Pământului nu era prea mare, pentru că bolile senectuții erau cam aceleași ca și acum – articulații, inimă, etc. După un număr de ani, să spunem 30, oamenii mergeau tot mai greu și trebuiau să fie ajutați de cei tineri. La 80 de ani , omul nici nu se mai ridica din pat. Oricât ar fi muncit populația tânără, întreținerea bătrânilor devenea practic imposibilă. Inteligența bătrânilor nu era cu nimic afectată, dar umilința de a fi un balast pentru societate îi rodea amarnic. Un genetician, în paranteză fie spus, ne aflăm în altă etapă a civilizației umane, încă necercetată, anterioară,a propus inversarea evoluției prin scăderea înălțimii oamenilor odată cu vârsta, începând cam de la 20 de ani. Cu fiecare an înălțimea omului scădea cu un centimetru, astfel că la 80 de ani individul/individa avea 140 de cm. Nu era rău deloc. Dar, nu se știe de ce, generația vârstnicilor a devenit nervoasă. Fiind tot mai scunzi, erau îmbrânciți pe străzi, în autobuze, înjurați, uneori bătuți. Din acel moment, Consiliul Universal al Omului a decis să se ajungă la un compromis care se respectă și azi, cu unele excepții.
P. conf. BMM