Hic ego qui iaceo

Hic ego qui iaceo

Aici zace poetul, nu-i spune vorbe grele,
mângâie-i sufletul, așa cum el ți-a mângâiat sufletul,
el este încă viu, se preumblă printre oameni,
despre ei scrie poetul, despre buni și despre șobolani,
precum Domnul a despărțit apele,
așa despărțim și noi oamenii de șobolani,
în negura rătăcirii am căutat adevărul,
l-am găsit? Îl vom găsi? Nu alungați pe cei ce spun adevărul,
este o crimă ca și omorul, vrîjitoarele cu unghii lungi și minte scurtă,
ce fac ele? Împletesc intrigi, norocul este un câine blând.
Privirea nu mai are orizont? Fructul căzut nu simte lovitura,
dar viermele își face loc, îmbătrânim luptând cu NIMICUL,
de am alerga pe acoperișe, altfel s-ar vedea cerul și pământul,
cu degetul ating rănile aștrilor, ce curcubeu se poate naște
dintr-un vierme? Ce lebede se apropie de omul rău?
Ce înger se află în taur? Doar cavalerul trece mândru,
nepăsător la ură și dezmăț, acesta aș vrea să fiu eu,
dar pot fi eu acela?

Anunțuri

SUNTEM O CRUSTĂ

SUNTEM O CRUSTĂ
O crustă suntem, miezul esre viața,
iar sâmburii sunt negri, precum moartea,
femeile – lăute ne încântă,
ca mugurii, copiii se-nfiripă,
nimic nu se va stinge, nici lumina
din sufletul acelui care plânge.
Fie o umbră, fie doar un vers,
urăsc și rimă, ritm lăutăresc,
nici gluma lătăreață ca un fund
de iapă fără Kunigund,
căldura inimii se risipește-n Univers,
apoi se reunește înter-un boț,
un boț ce strigă, roșu expliziv,
speriind rațiunea celui mai pervers,
ce va fi azi sau mâine, ce va fi?
Nădejde, împlinire sau mai știi?
Dar nu contează ce ai scris,
înseamnă că respiri prin acest ix,
precum Nichita în geniale RESPIRĂRI,
mai taci potaie, pui de hienă în pustiu,
că zâmbetul se naște precum Venus,
din sperma Zeului, iar firul gândului păgân
este o fantă de lumină, e natură
ce naște doar copii din flori și mură,
pământul ce palpită bucuros sub trupul
de bărbat vânjos, sub trupul de femeie prea frumos,
o asfodelă tace, știe ea, că stânca va zbura ca o mărgea,
ce-i Poezia? Joc nebun și bun, fără o regulă, fără de legi
pentru străbuni, lăsați șascalii să se bucure de fixe, de minciuni,
contează că tu doar respiri scriind.
O lume ce se clatină , dar cum?
La unison ca pe asinul meu, poltron,
trăim în veacul polifonic, poligam,
poți lustrui cu vocea un bolovan?
Se-adună pungile sub ochi, e semn că mori,
ei și, cui, ce îi pasă? Fofo-fi,
leguma-zeu trona peste grădini
de plante otrăvite cu pelin,
aud copacii cum vorbesc, bârfesc și mor,
ce-i pasă codrului din dealul Elsinor?
Sub frescă se ascund mai vechi
icoane și vorbesc.

Sunt un om bun

Sunt un om bun
Sunt bun cu cei care mă înțeleg.
În fiecare om este o parte bună și una mai puțin bună.
Nu iert ticăloșia, pe înțelesul meu.
Corabia mea creează poeme, precum valurile, precum albatroșii.
Iubesc marinarii îndrăzneți, cu suflete de aur.
Nu iubesc lașii. Nu recunosc nici un căpitan.
Nu lingușesc. Am mintea unui tânăr de 20 de ani.
Cu țucalul, pamperșii, meteorismul se ocupă bolnavii,
mi-e milă de ei, nu râd ca piticii cu sufletul cât gămălia de ac.
Laudă părinților noștri, acolo unde sunt ei, aici sau dincolo.
Țâța de dinamită a grenadei nu îmi este reper.
Nu cred în Apocalipsă. Dreptatea se face și fără ea.
Târât în larg, nu mă opun furtunii, dar stâncile îmi sunt prietene,
Admir pe cei cu gesturi calme ca apele adânci,
Iubesc lumina, este o minune.
Am urcat coline, am întâlnit oameni buni.
Iar insulele sunt doar lacrimile mele neplânse.

Diamant

Diamant

Voi nu știți ce este un diamant.
Poate că știți, dar nu simțiți.
Poate că simțiți, dar nu-l iubiți.
Ba-l iubiți, se comit crime pentru bietul diamant.
Cărbune strivit în beznă, căldură, ca inima
De prea multă suferință, nici un strop de sânge,
Nici un oftat, dar nu răni propria-ți mână.
În gândire – un glas înăbușit,
O dezordine a ochilor, lacrimi prostești.
Mai bine trup, decât suflet.
Conturul omului cu fruntea în palme nu place .
Ne despărțim precum ramurile,
Apoi cădem în gol. Vom arde domol
În următoarea iarnă, vom fi simple surcele.
Sunt mistuit de propria naștere.
Bătrânii fumegă pe lângă uși, apoi pe altare.
Cerul se sprijină oricum pe Femeie.

Epopeea Tinian

Epopeea Tinian

Tinian și-a făcut o colecție
De tibii și peronee, ambele soții
Din timpul vieții erau șocate,
Iar individul nu-și ascundea bucuria,
Uneori alerga printre galaxii,
La o conferință de la Standfort a declarat
Că va începe o mare construcție din unghii de damă,
Dar un câine mititel a sărit și l-a mușcat,
Tinian a scos un bici și l-a bătut până când
Bietul animal și-a dat duhul,
Stăpâna cățelului a fost transportată la spital,
Ulterior devenind cea de a treia soție a lui Tinian, însuși.
Ea îl ruga zilnic să-i dea o palmă peste fund,
Era o clauză în contractul prenupțial,
În final a obținut Oscarul
Pentrui cel mai bun rol secundar.

Cristalin

Cristalin
Inuman ne apropiem de cristalin,
Uneori se sparg cristaluri, adică prietenii,
Stele neoromantice se rotesc, până când?
Ninge pe soare cu ochi străini,
Liturgic somn de uitare,
Eulalie, zic, crin eleat,
Dans cu muzele goale, frumoase,
Însule, sâni fără apret,
Dans de extaz, coapse sătule.
Liric, oeonon, duceți-mă-n vale,
Eu voi fi iar cristalin,
Cum eram în ovare.

Ceva se stinge, dar floarea de lotus

Ceva se stinge, dar floarea de lotus
Ceva se stinge, poate soarele, poate dragostea,
O flacără într-o lampă afumată,
Întunericul are brațe lipicioase,
Creierul meu aleargă – titirez pe masa lucioasă a contelui,
Nu mai bate inima pentru tine, așa mi se pare,
Dar nici o flacără nu ajunge la stele,
Am văzut morminte care umblau pe stradă,
Aud un râs pe scări, o fi râsul iubitei?
O fată suavă se făcu otravă, ca-n basmele cu pogonici,
Pentru cei mici, erai bună, te-ai făcut mătrăgună,
Altfel e umbletul, portul,
Îmi duc în mine și mortul.
******************************,
Floarea de lotus și-a deschis petalele
De un alb orbitor,
La fel ca femeile care știu să iubească,
știu să respingă ura prostească,
știu să aducă alinare celor străbătuți de curenții reci
ai singurătății concrete,
floare de lotus, care zeiță te-a plămădit din propria ei carnație?
Amețit de minunea naturii, străbat apele verzi ale minciunii,
Un crap viclean îmi face cu ochiul,
Te-nșeli , dragă, e doar o simplă floare de lotus.
*********************************

/>
Discutam cu prietenul Will,
El spunea că lumea-i o scenă,
Adevăr zice, nu sunt abil, …
Nu pricep ce-i o mască, o trenă.
Ce e-n fond o ființă umană?
Densitate, spirit, eter?
Fiecare avem doar o mamă,
Din păcate, multe-s în cer.
Pe atâtea drumuri umblat-am,
Cu atâtea iubiri m-am pierdut,
Am zărit cândva în Manhattan
Cel mai jalnic câine bătut.
Ne despart kilometri și specii,
Fiecare iubim cât putem,
Cerșetorii sunt frați și cu regii,
Doamne, fă-ne iar oameni. Amen.
Aruncați măști și vorbe deșarte,
Poezia e numai un semn
Că mai e o speranță, o parte
Ce-a rămas din pustiul Eden