NB 12

NB 12

Un trandafir de piatră nu-ți voi dărui,
Mai bine redeschid petalele din inimă,
Cât este vie.
Iubitele din secolul trecut au amuțit,
Pustiul cucerește iar planeta,
Cu-nțelepciunea nu poți face tot,
E doar un câine pus de pază,
În ochii oamenilor poți citi nefericirile, victoriile, speranța,
Fără cuvinte poți citi, cu mintea trează,
Atâtea trenuri s-au pierdut în noapte,
Nu căuta în amintiri pedeapsa.
Acele zile false, acea orbire de la soarele –vrăjmaș,
Iubește liniștea copacului, nu liniștea de cimitir
A celor ce nu pot iubi,
O, catedrale ale nebuniei, aripi de plumb, țipetele oarbe,
Mă caută propriul eu, dar nu-s acasă,
Întâi începi să suferi, apoi vei putea gândi,
Ai să-nțelegi că tu ești peste tot, nu doar în trup,
Îți aparții, dar aparții și altora, fără să știi,
Precum frumoasele –n antichitate preotese.
BMM

Anunțuri

Cum poți iubi?

Cum poți iubi?

Cum poți iubi o fantomă, poate nu este o fantomă, este un om, o femeie este un om, o fantă-om, care nu ți-a spus niciodată –dragul meu , nici – te iubesc, deși tu ai înconjurat-o cu cele mai calde, vrăjite cuvinte , devalorizând sensul lor, o femeie care se teme și de umbra ei, să nu se afle, să nu se spună, se teme de nume și de aluzii, un om convențional, care vine cu sfaturi din cărți de duzină sau din clasicii orientali, cărți cu duiumul, ce nu vor ajuta niciodată pe nimeni, așa cum Biblia nu te poate ajuta, dacă nu ai crezut niciodată în Dumnezeu? Și totuși poți. Why not? Poți iubi, cârcotașule. Are ceva diafan, naiv, este bună cum puține femei pot fi. Dar ea nu vrea să existe în viața ta. Respirăm creator. Creatinină. Absolut fără lut. Numai spirit. Un nod în gât, mă trezesc cu un nod în gât. Ce va fi astăzi? Nevroza își face mendrele. Nu ți s-a spus că ești bolnav? Îmi amintesc de lecturile franțuzești, noaptea, în armată. Paul Verlaine. Arta de a fi tu însuți. Ochiul dublu al Marianei Marin. Să fiu eu umbra propriilor strămoși? Mă enervează când mi se spune – scrii frumos. Nu, scriu urât. Mă doare ce scriu.„Si le meme dans cette extreme decadence”. Să fiu iertat că privesc strâmb, cu orgoliul amintirilor mele. „Fievre adorablement maligne, bon delir”, nu era și Verlaine bolnav? A fi ludic în nefericire, a fi trist în fericire. Mă las uitat, mă las damnat, un suflu necunoscut mă pierde. Sunt paznic la castelul
Măriei Tale, Doamnă,
Împart bilete celor
Care doresc să doarmă
În braţele divine ale Măriei Tale,
Nu Ţi-am vorbit vreodată
şi nu Ţi-am stat în cale.
Sunt duhul Tău ce toarce
În Tine visuri roşii,
Să se desfete-n patul
Tău moale, ticăloşii.
N-am fost gelos, nici rece,
Doar paznic eu Ţi-am fost,
Cum să ridic privirea
La Tine, eu, un prost?
Ţi-am fost iubit odată,
În secolul trecut,
Acum fumez o pipă
şi mint că nu Te-am vrut.
Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios,
Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare,
Nici zgardă de aur și nici marmură,
Să pot auzi clinchetul tramvaielor,
Urletul sălbatic al motocicletelor,
Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat,
O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi,
Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III,
Voi râde de listele laureaților, medaliaților,
De istoriile literare voi râde în hohote,
Trece în goană un pâlc de călăreți,
Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii
Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume,
Iar noi mai avem puterea să râdem,
Trăiască, strigă sufletele slabe,
Pe ritm de samba, apoi adio.
Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine,
Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan
Sau Olandezul Zburător fără de moarte.
BMM

Nopți 10

Nopți 10

Da, iubito, tu nu vei îmbătrâni nici în ochii mei, nici în ai tăi. Restul nu contează, simple cifre. Iar una din atributele tinereții este darul de a comunica, atât cu Divinitatea, cât și cu oamenii din jur. Nihil sine Deo, include și oamenii – creații ale Domnului. Marginal aș spune că tinerețea nu se manifestă printr-un optimism formal, o demonstrație în fața unor admiratori. Acești „actori” devin comici. Cunosc personaje publice care se …dau tineri, dar amărăciunea se simte și se vede. Mai este și recăderea în copilărie, dar aici ajungem la fenomene ce țin de psiho-terapie. Nu vreau, cum stăm noi de vorbă, ochi în ochi, să vorbesc doar despre mine, mi-este dor de chipul tău nevăzut. Triumf ascuns între patru pereți? Coșmarul morții? Triumf în mintea noastră, dragă Emily Dickinson, ultima mea cucerire. Trasul pe roată este cel mai mărunt chin față de marea eliberare. Auzi un corn în depărtare? Cornul speranței. Lichior miraculos este speranța. Albinele îmbătate de soare și arome își uită năravul de mai înțepa. Rănite de atâtea sărutări, buzele se caută din nou. Nu-i moarte mai de preț, decât ceea din iubire. Ai toată viața înainte, centaure rănit, Găsește piatra filosofală, iubirea, Piticul roșu o ascunde, el nu cunoaște iubirea,Cutia neagră ce a rămas pe fundul mării Ne va spune cândva adevărul. Din labirintul înghețat iese regina, Bătrânul gringo vine s-o salute, Deși nu-l lasă măscăricii, Soarele-i gol, spune domnișoara Dory, Ea ne va dărui sărutul morții, cine știe? Barbare insecte vor cuceri Capadocia, Candizii dorm printre corbi și visează Prea albe fecioare, Troia s-a dus în adânc Din prea multă trufie, trădare, Cucuta în doze mai mici nemurire aduce, Râde bufonul, el este om, știe-l Domnul. Voi visa fără grabă, te ridic cu brațe mereu renăscute, O nouă lumină din ochii ce nu mai sunt orbi, Iar vocea pe care nicicând n-o auzi, Va fi lângă inima ta, cu ea se-mpreună. Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios,
Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare,
Nici zgardă de aur și nici marmură,
Să pot auzi clinchetul tramvaielor,
Urletul sălbatic al motocicletelor,
Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat,
O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi,
Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III,
Voi râde de listele laureaților, medaliaților,
De istoriile literare voi râde în hohote,
Trece în goană un pâlc de călăreți,
Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii
Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume,
Iar noi mai avem puterea să râdem,
Trăiască, strigă sufletele slabe,
Pe ritm de samba, apoi adio.
Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine,
Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan
Sau Olandezul Zburător fără de moarte.
BMM

Nopți 9

Nopți 9

Draga mea, tu ești soarele meu din miezul nopții, am spus, nu concurezi cu Luna, o întreci cu mult, viața noastră este obligatorie? Fericirea este o datorie? Așa o fi. În viață am trecut prin stări de epuizare, erezie, m-am simțit prins în cușcă, dar am găsit mereu o ieșire. Bătrânețea este o cușcă, ies din ea. Prin amintiri eu mă privesc de sus, așa cum te uiți prin hubloul avionului. Dar uneori mă aplec precum Turnul din Pisa. Eu, Doamne, darul Ți-l întorc, rămân cu sufletul același, mă închin cu mult mai liber, nu pot să-Ți cer sfaturi, suflarea ta miroase a smirnă. Credința are o destinație, ea nu așteaptă un răspuns, el vine singur. Prin fața mea trecea un cărucior cu gemeni, aș vrea ca ei să fiu, să râd ori să mă doară burta și să plâng, să nu cunosc nici marginea durerilor mature, de soare să mă bucuri și de mângâieri. Tu mă-țelegi , iubito, ori zâmbești? Eu noi spune, „Doamne, de ce m-ai părăsit? Ia de la mine ceașca suferinței”, eu n-am fost părăsit nicicând, doar umbre omenești trecut-au fără păs și fără de mirare, iar noi, încet, doar ne unim cu veșnicia, pierduți ca o culoare în peisajul prea bogat al lumii. Când vine iarna, nu te mai gândești de o să mai revezi topirea gheții, ori înflorirea pomilor de-aprilie. Încearcă să mai muști înfometat din mărul vieții, cum o făcea și biata Emily Dickinson. Ea scrise către lume o epistolă, mereu era ea cea din urmă, cutremurată de tandrețea majestuoasă a Naturii. Întinde mâinile și cineva le prinde, ușor și blând, o duce mai departe. Precum albinele cunoaște ea nectarul, succesul ei e împărțit în toate, mici și mari ființe, triumf ce niciodată nu agonizează, trec îngerii și nici nu mai respiră, ea plecat pe drumuri fără-ntoarcere, necunoscute, lăsând doar un caiet la banca nemuririi. Mereu se ridica, apoi cădea, precum un val, precum o vrajă. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele. Așa cum Moise a scos apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii? De ce nu ar fi fluturii sufletele celor..morți.demult? Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare?
Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Tristan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia.
Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să..se..termine. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.
Îngăduie..firii.tale.să.supraviețuiască.
Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?
Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică – frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.
Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți

Nopți 7

Nopți 7

Se făcea că eram extrem de bătrân, contemporan cu Jean Valjean, prietenul meu din copilărie.Boala schimbărilor, retro și avanti. Trufia, lăcomia se reduc la un paing. Eu stau în colțul meu și scriu. Mă despart de lume, dar nu e bine, vai, nu e bine. Vox populi, veis mir. Da vei fi, vei fi, într-o zi tu vei iubi, cânta Nițescu, ehei , în sec. XIX. Cu timpul vom deveni profeți. Sau confetti. Iubita tace, ta-ta. Dar mă iubește.De ce mă iubește , când toți mă urăsc. Revin la Nietzsche , ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic. Nu mi-ar strica o vizită la nebuni. Sunt îndopați cu niște calmante care îi fac să se simtă ca după o bătaie zdravănă. A fi absolut singur. Singur și sigur, un lup singuratic. Nimeni nu iubește un lup singuratic. Tu știi ce este un poem? O invenție de moment, pe care apoi nu o mai recunoști. Un oraș în profil. O dansatoare spaniolă, un vapor gigantic, înalt cât muntele. Nu este o mâță.Cu poemul treci marea.Îți bate noaptea-n geam culori neadormite. Să faci din cântec un cireș înflorit. Ai toată viața înainte și cea de-apoi, fără cuvinte, centaurul le știe, toate, e filosof și are carte, piticul roșu umblă-n lume, iubirea n-are nici un nume, dar roșul este ucigaș, omul o știe, e părtaș.Apoi urmează o poveste, Pacientul tace, nu mai este, Cutia neagră din avion,a fost ascunsă de-un poltron.La Sfântu-Așteaptă eu mă-nchin, Ah, ochi albaștri, păr divin,La Tiffany se bea cafea, Mă cheamă iar iubita mea, Nu pot reveni în neiubire, Nu pot reveni la vechi lăcrimări, Nu pot cerși blândețea, otrava ei, Deși ar fi mai bine s-o beau Ca pe un pahar de cristal verzui.Ne privim ca două mări secate, Ca doi ghețari lunecând în neant, Ne vor găsi câte un nume geologii Veniți de pe alt versant.Acum taci. Acum ești dezamăgită, Poate pregătești un nou poem, Eu mă scald undeva-n Pacific, Dansez disperat ca Paul Gauguin.Kalispera, agapi mou! (Bună seara, iubirea mea!)

‎Nopți bucureștene VI.

‎24.‎08.‎2015

Nopți bucureștene VI.

Un nume, ce este un nume? Totul și nimic. Iubita vrea să păstrez numele. Eu aș vrea să fiu Prometeu sau Pygmalion. Nu sunt. M-am trezit în miezul nopții, ca de obicei murisem. De fapt, moartea nu ar exista, dacă nu ne-am gândi la ea. Dacă totul este în noi, în afară ce mai rămâne? Un tramva cu cai. Timpul a deraiat, oamenii fug care încotro. Oare ce face iubita acum? Habar nu am. În schimb , tot umblând pe Net dau peste diverse figuri, care mai simpatice, care mai puțin sau deloc. Nu am fost niciodată lămurit de ce unii nu mă suportă. Este ceva în mine , o parte pe care nu o recunosc? Adeseori visez porumbei. Văd un cotoi care se apropie cu mult interes de o posibilă parteneră. Ea fuge. Cotoiul se repede la un porumbel. Porumbelul zboară. Așa este și viața noastră.O altă obsesie este pierderea mâinii stângi. De ce mâna stângă? Așa vrea ea. Alături de mine o fată vorbește de mult timp pe mobil. Soarele trece impasibil pe cer. Convorbirea continuă. Nu simt nicio foame. Mă văd întins pe o masă de operație, chirurgul îmi râde în față, asistenta are sâni mari, îl invidiez pe chirurg , acesta se uită mai puțin prietenos la mine, mă spintecă exact ca pe știucă. Puteam fi o balenă, puteam fi Iona din Balenă.Îmi amintesc de Marin Sorescu, ultima dată l-am văzut la morga Spitalului Elias, muris în aceeași zi cu mama mea. Erau tăcuți, gravi, indiferenți. Eu eram în plus. Iubita îmi spune – te îmbrățișez. Simt că ziua va fi însorită. Ea nu știe. Folosim prea multe vorbe, avem prea multe vertebre, intestinele sunt prea lungi, dinții sunt prea puțini. Creierul este prea mare, folosim doar zece la sută din el sau mai puțin.
Abaddon, las-o moartă, ești diavol sau pescăruș?
Suntem dr. Jekill și mr. Hyde, bărbați și femei deopotrivă,
Nu văd lirica, îmi spune o vrăbiuță, dar eu cunosc Lyrica,
Nervi periferici, acești nervi periferici joacă un mare rol
În procesul apropierii sexuale, te-a speriat cuvântul amantă,
Ce poate fi mai frumos, Toledo, Verona, visăm toată viața,
Iar ultima amantă este goală, acoperită de o mătase neagră,
Are buzele reci, tu nu ești aceea, tu zâmbești superior,
Se poate zâmbi inferior? O mică insectă mi-a spus, pleacă,
Am plecat, un chelner s-a aplecat s-o ridice,
A apucat din greșeală poala rochiei, de era Brauenwals,
Ce râsete, dar a căzut în canalizarea orașului,
Ai spus Magellan, l-am zărit, Magalhaes mă cheamă,
Spuse umbra, nici nu te cunoștea, nu auzise de celebra frumusețe
Din Munții Pindului, am vrut să-ți spun buona sera, signorina,
kiss me, good night, dar ai dispărut, ai ars toate punțile,
ca de obicei, nici Wagner nu ne mai salvează, bietul Wagner,
ce mândru era de geniul său arian, am văzut un computer zburând pe cer,
eşti pură, eşti dreaptă, dar ce nu mai eşti, pe mine alţi îngeri m-aşteaptă.

Nopți bucureștene V.

Nopți bucureștene V.

Se făcea că eram cultcat și nu puteam să mă mișc, a venit arhanghelul Gabriel și mi-a zis – nu vezi că ești mort?Ciudată logică – oare un mort mai vede ceva? Dar eu vedeam. Nu e bine să te cerți cu Arhanghelul, regreți mai târziu. Vorba ceea – azi te cerți cu un ou, mâine cu un bou. Apropo, o curcă mă ceartă că folosesc prea des perfectul simplu. Ea vrea mai mult ca perfectul. Cine nu l-ar vrea. Dar eu sunt un om simplu. Din cauza m.c.p. ( prescurtare) au căzut și guverne. Întrebat despre acest mod , nea Ceașcă ar fi spus, acum nu ezistă, tovahrăși, dar vom lua în studiu și această problemă. La care doamna a bombănit – ce-ți veni , avem și așa probleme destule. Nea Ceașcă a tăcut mohorât. În fiecare țară există un oraș al proștilor. Dar nu este chiar exact exprimat – proștii difuzează ca virușii, în mai toate locurile, uneori și în mințile celor deștepți. Cineva s-a tăiat la mână cu o toartă spartă de ceașcă, imediat au fost desființate toartele la cești. A fost mai rău, se frigea lumea la dește. Au fost inventați cleștii pentru cești. Ideea aparținea unui vechi torționar, care avea un instrument cu care strângea fălcile celor ce nu voiau să deschidă gura. Apoi moda a trecut. De pildă un amic al meu ducea un plic cu un anunț mortuar , era în tren, a băut și a căzut pe fereastră. Plicul a ajuns singur la destinație. După el a mai venit unul care conținea un anunț despre dispariția mesagerului. Nu este bine să fii mesager de anunțuri mortuare. Vine mesajul înaintea ta, ce faci? Uneori mă simt ca un om pus să servească drept țintă pentru trăgători de elită. Jocul constă în a amesteca gloanțele de parafină cu cele de plumb, cine scapă, scapă, cine nu scapă, face plângere, dacă mai poate. Asta este în orice țară. S-a mai întâmplat când un tren a sosit în gara Kiekerike, iar în vagoane nu mai era un călător viu. Poliția a anchetat, cauza era simplă – un fulger globular a pătruns pe o fereastră deschisă și a ucis tot ce a întâlnit. Asta spun ziarele, de fapt a fost un atac premeditat, peste 50 de ani, arhivele vor fi deschise. Înainte de apariția primelor clone umane, nu se știe cum, cineva a reușit să obțină o rasă de câini-șobolani. Asociațiile pentru protecția animalelor au fost derutate. Șobolanii nu intră în atribuțiile lor. Iar câinele este cel mai nobil patruped, după cal. Acum, ce să te miri, dacă un laureat pentru literatură se numea Knut și mai simpatiza și cu Hitler? Sau Stalin, care a spus înainte de moarte – Kaput, de parcă făcuse studiile în Germania. Se spune că un călător l-a întrebat pe înțeleptul cetății unde sosise ce oameni sunt pe aici – dar acolo, cum erau? Răi, a spus călătorul. La fel sunt și aici. A mai venit un călător,aceleași întrebări, dar răspunsurile erau diferite – adică , acolo erau oameni buni, aici sunt la fel. Un ucenic a întrebat – maestre , cum dai răspunsuri diferite la aceeași întrebare? Răspuns – păi fiecare călător vede altfel trecutul în care el a trăit. Dar asta e bună pentru istorici. Cândva, în Evul Mediu, în ziua morții unui mare monarh, un om, printre mulți alții, a început singur să tușească foarte tare, apoi a zâmbit, bucuros că s-a oprit tusea. Un servitor l-a zărit , l-a turnat și omul a fost închis pentru cinci ani, motivația- ultragiu la adresa decedatului. Eliberat, se plimba trist prin piața centrală, toată lumea era veselă, se născuse moștenitorul tronului, niște călăreți l-au oprit și l-au întrebat de ce nu se bucură. Omul a spus simplu – cinci ani am stat degeaba. La ce să mă bucur? O să moară actualul monarh și air or să mă aresteze. Călăreții l-au dus la cadiu și omul a mai stat cinci ani, pentru tristețea lui. Ș.a.m.d.