Viziuni

Viziuni

Mintea e bântuită de viziuni, ce vrea poetul?
Un psalm, numai un psalm. Trimite la naiba rațiunea,
Raționalismul, rația pentru șobolani.
De unde vin aceste iluminări?
Uneori coboară Porumbelul. El este.
Ne vom reîntâlni pe un tablou.
Asfodel, asta îmi place, anofel sau hotel, întoarce cheia.
Generații pe canapele, salve de deodorant.
În Manhattan fără un ban, spune lumii,
Nu e iubirea contragreutatea lumii?
Muzica se pogoară la subțioară,
Voi scrie o odă plutoniană,
VADE RETRO.
BMM

Povești, povești

Povești, povești

A plecat în căutarea tatălui său,
Orizontul se îndepărta,
Solii revenea tot mai rar, au dispărut la sfârșit,
O statuia ce nu spune nimic se află în piața centrală.
Era un nimeni după ani de ocnă.
Răzbunarea avea să vină.
Dar ce a ieșit? Un omor și atât.
De la etajul șapte a coborât mai jos,
Mai jos, a spus moartea, mai jos,
A spus nemurirea. A ajuns în abis.
Numit în postul de mare importanță era timid,
Apoi nu a mai fost așa, devenise fiară,
s-a mutilat pentru a trezi teamă.
A reușit, apoi a fost înmormântat cu mare pompă.
Dând mâna cu un lepros, a luat boala,
A refuzat să mai fie prietenos cu cineva.
Dar lepra nu i-a trecut.
Când a sosit vestea despre victoria totală,
Iar soldații puteau fi lăsați la vatră,
s-a constatat că din toate companiile,
numai una rămăsese întreagă, desigur, la număr,
căci fiecare soldat avea o mână sau un picior lipsă.
Cine să se mai bucure? Nici rude nu mai aveau.
Opera era programată să înceapă la orele șase.
Sala se umplea treptat. Dirijorul își pregătea bagheta,
Muzicanții soseau cu instrumentele, lipsea compozitorul.
Curios, nimeni nu-și amintea numele lui.
A murit – spuse cineva. Când? În urmă cu un secol.
Chiar așa? A fost trădat de un prieten și a murit în închisoare.
Nu se poate. Nu se poate. Tenorul începu aria cu – NU SE POATE.
Baliverna era numele celui mai temut ucigaș din urbe.
Pentru prinderea lui au sosit întăriri din Capitală.
Au mai murit circa o duzină de oameni, dar Baliverna era de negăsit.
Este un pseudonim, a aflat unul dintre agenți. Ok, dar cine este de fapt?
Nimeni.
BMM

DĂ CLICK PE MINE!

Gică fără față.

Într-o bună dimineață,
Gică Astma-și pierdu fața,
Vise, clise, ce oroare,
Ce se-ntâmplă în budoare?
Nimeni nu știa nemica,
Se ascunse de Anica,
Ce ar fi un somn mai mic,
Poate este doar un clip?
La trezire însă chipul
și chipiul, ca și slipul,
ia-i de nu-i, ce face Gică?
Doamne, ochii i se strică.
Ce-i rotund vede pătrat,
Ce vorbește-i doar lătrat,
Cere hrană de dulău,
Nu mai crede-n Dumnezeu,
Îl gonesc ai lui în stradă,
Noi numim – o diavoliadă.
Nici prieteni, rude, frați,
Nu ai față, mergi în …marți.
Mergi în miercuri, joi, cum vrei,
Să n-aluneci, e polei.
Dară fără față, riști
Să te ducă la artiști,
La circari ori la nebuni,
Gică-i fiert ca un magiun.
Un coșmar, când se trezi,
El, pe loc, se bărbieri.
BORIS M. MARIAN

Marius Robu

Gutenberg a creat lumea
După cum urmează:
La început,
Singurătatea era singură.
La nouă lumi după ce i-a găsit pereche
S-a rupt apa.
Și astfel primul cuvânt,
Dragostea,
A văzut lumina tiparului…
De-atunci, dragostea e doar un cuvânt în expansiune,
Deplasându-se în progresie geometrică
Spre roșu
Cu viteza întunericului
Fugărit de lumină.
Te iubesc în treacăt!
Să mă ștergi e mai ușor decât
Să mă oprești.
                        24.10.2012

Vezi articolul original

Verbină

Verbină

Verbină, verbină, veselă grădină,
Verbatină, verb, vaza este spartă, sterp,
Evantai de oțel , mângâiere ca de miel,
Cristal rănit, apele nu l-au lipit,
Nici lumina Lunii, răzbătură hunii,
Numai ochii albaștri dorm, suntem pilaștri,
ții minte fecioara din Provența?
Yes, abstinența.
Numai fruntea o dezmiardă, să ardă.
Frescobaldi, ce mândru sună înlăuntru.
Nu, ei nu sunt morți. Poetul nu este neghiob,
Dar nici un rob orb.
BMM

Vor trece ani

Vor trece ani
1.
Vor trece ani și colonelul Buendia
Va depăși, probabil, media,
Celor ce nu vor mai fi.
Războiul se va sfârși.
Adesea stau de vorbă cu umbrele,
Harpiile, furiile, tumbele,
Iau droguri- poeme, mă scarpin cu ele,
Precum javrele chele.
Iar anii vor trece, ce spune Buendia?
Colon-colonelul Buendia.
Războiul se va sfârși.

2.
Orchestra cântă-n pavilion,
Bătrânii joacă iar șotron,
Copiii-nvață vals-boston,
Iar eu mă simt ca un poltron,
Scriu versuri pentru rațe, pești,
Versuri curate, românești,
Ascult orchestra, mult mă mir,
Că nu sunt vesel, dar respir,
Dansează languros perechi,
Mă simt și tânăr și străvechi.

3.
Trăiesc pe unde vulturul, furnica
Nu au trecut, îi stăpânește frica,
Trăiesc, nu-ntreb de ce trăiesc,
Nu poate fi nici un răspuns firesc,
Mă sună un amic la telefon,
Să bem cafeaua-n turn sau în balcon,
Mă tem de înălțimi, feși mereu,
Cu capu-n nori discut cu Dumnezeu.
Ce-mi spune El? Trăiește ca și cum
Ai îngriji o floare-n Karakum.
Pe malul lacului, nemișcat – un brotac,
l-am lăsat în apă, valurile l-au înălțat,
capul, brațele se mișcau ritmic, ochii
se bulbucau tot mai mult, ca formele-n rochii,
numai picioarele nefiresc de lungi
nu dădeau semne de viață, în dungi,
un cocostârc se rotea împrejur,
am crezut că brotacul va fugi.
Mortul sur.
4..
Cuvântul de fier nu mi-este prieten,
Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând,
Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace
În mine, durerea dormind în adânc.
Acidul cel tare așteaptă doar clipa,
Lumina se poate preface-n pârjol,
Primește-mi, iubito, alintul, sărutul,
Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol.
O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul,
Oglindă și stare, gâde, bufon,
Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul,
Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton,
Pot fi ca marea, umil ca pământul,
Primește-mă-n palmă ca pe duh,
Pot fi stejarul, pot fi și iarba,
Prin tine, din haos pot iară să urc.
Iubirea ca fiară
Moto – Bah, Bach și Offenbach
Flora-nflorită și mult des-florită,
Flora –un nume vechi, de elită,
Elice a inimii, trag cu putere
Doi cai dinamici, fac o avere,
Dinții pătrund cu cruzime în carne,
Dar pe sub dinți, viermele doarme,
El se mărește, devine balaur
și strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică umilă prin parc,
Ea se izbește de un copac
și se preface în tigru – gigant,
parcul, pe loc, devine vacant.
Aste minuni le-am văzut eu aseară,
Flora, alături, e dragoste – fiară.
De când nu-mi mai e frică de moarte ,
Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte,
Nu mă mai sperie cancerul, SIDA,
Motocicleta, camionul, Astrida,
Astrida e numele bietei cățele
Care provoacă multe belele,
Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville,
Urlă-n spre lună c-un timbru viril,
Ronțăie stele, soare, comete,
Iar în oraș nu mai sunt fete,
lumea e-nsărcinată, așteaptă
luna a noua sau , poate pe-a șaptea.
Bate la miezul nopții un ornic,
Omul de treabă este și spornic.
Ornitoringul de vină e-n toate,
Asta citești în oricare carte.

Unii merg pe picioare,
Alții merg pe nas,
Amețitor, în oraș era o piață,
Piața era în oraș,
Se vindea o singură ceapă,
În ceapă era un ceas,
Adulții plângeau, bălălău, striga majurul de la bulău.
De sub lut cântau morții,
Azi e frumoasă luna, mâine va fi un soare frumos,
Tu ești unica Una, aceeași mereu iubitoare nucă ,
Nu că eu AȘ SPUNE, DAR nu uita de cucă,
Am vrut să leg copacul, el m-a legat pe mine,
Am vrut să te iubesc, tu n-ai iubit pe nime?
În fond ce-i nebunia asta? Cine face copii pe Internet?
Otrăvuri negre în adâncuri, nici stelele nu se reflectă,
Noi scriem versuri doar pe scânduri, constituind o sectă.
Acolo se ucid copiii? Acolo sunt violate mume?
Doamne, de ce nu-ți strunești fiii?
De ce ai creat o lume? Noapte de noapte, o altă stirpe
Tot crește ca o iarbă amară, cum se topește ca de gripă?
O lumânare. Pași de schelete bat măsura,
Sunt clovnii morții ce ne înșeală, noi ascultă doar uvertura,
După un secol de secetă mare. Am însoțit pe Mama Tenebrelor
La marea înmormântare din munții Anzi,
Un zburător cu aripi gigantice,
Un tânăr frumos și alb, alb, alb.
Asta-i pedeapsa, spune vraciul,
Pedeapsa iubirii, Corăbii Fantome,
Pânze înroșite de soare, ce xilofoane, xanaxuri, prafuri?
Prea sunt înguste cărările dragostei,
Cum să se nască, cum să mai crească?
Trenul- fantomă
Cu trenul- fantomă mergeam spre neant,
Erai lângă mine-n taior elegant,
Femeie și înger și pare-se drac,
Ciudată ființă, nu-ți eram drag,
Fracturile craniului nu se vedeau,
Un fum albăstrui ieșea, doar bau-bau
Venise cu noi, copil mai eram,
În trenul –fantomă spre moarte zburam.
Ce nemurire nelămurită,
Eu îți voi scrie o poem-aurită
Fapte, visele le-amestecăm,
și în mesteacăn cu jderii urcăm,
privim peste zare, acolo străluce
castelul bunicului, Marele Duce,
nu mi-a lăsat nici un briliant,
dar tu ești cu mine, amantă/amant.
Pisica pe acoperiș
Mă citiți, nu mă citiți, vom muri împreună, murrr,
Pisica pe acoperiș, ca o regină, splendoare,
Brusc se repede la un os de pasăre,
Aruncat de la etajul opt, unde locuiește
Un pensionar pe nume Leonardo da Vinci,
A fost și la NOUĂ, s-a întors tot da Vinci,
Ăștia nu știu de UE, nici de muie,
Poeții nu au habar, ei sunt triști și geniali,
Uneori doarme Homer, uneori râde Alex,
ștergeți acest rând, este un prieten supărăcios,
dar riscăm să ne prăbușim în golul unei cărți de aforisme,
un cântec frumos se topea în aer, ca un nor colorat,
de unde rezultă că nicio ficțiune nu se referă la adevărul vostru,
alunecăm spre o albie unică, în fața mea Dumnezeu se bâlbâie, pierde sânge
pe nas, dă ochii peste cap, nu este Dumnezeu, este vecinul de la opt,
pe acoperiș, pisica doarme ca o regin

Urmașilor mei, copiii

Urmașilor mei, copiii
_________________

Ploaia este bucuria copiilor,
Culori, mirosuri distincte,
Ce semne ne aduce vara?
Un ghid ilustrat al armoniilor.
Fiece zi – o uimire.
Posedați suntem de intuiția particularului,
Infinitul ne produce greață.
Cum poate vocea Kostromarului?
Tristețea zorilor la execuție.
A amurgului pentru un om părăsit.
A amiezii pentru un om flămând.
Din pânza radioului – un glas hârâit.
Urmașilor mei eu nu le scriu,
Nu voi pleca într-un sicriu,
Umblând pe două-trei picioare,
Mai știi , chiar patru aripioare.
Oftează tânăra domniță, așteaptă în pat o linguriță,
Poate chiar o lingurea, ba mai vrea, ba nu mai vrea.
Sunt Zburătorul dacă vreau, ajung cu tine la Breslau,
Bea când ți-e sete Dâmbovița, să-ți pierzi suflarea și ființa,
Boul, vițeii se ajută, Casa Boborului este mai slută,
Alecsandri îmi este unchi din al Veneției rărunchi,
Astfel venii și eu aici, gură de rai, trai la bunici,
Cum se deschide între nori o poartă, văzui un picior,
Atât zării, pe loc crezui, de-atunci mănânc numai gutui.
Dar asta nu-i melancholie, albastră floarea e mai vie,
Albastră, roșie se-arată această inimă de fată.
Trecut-au anii ca și banii, acum bogați sunt doar golanii,
Ne cântă-acuma și prohodul, ce dor mai are azi norodul?
Rondel trecut și tare dulce, pescarul prinde știu ce, știuce,
Dar nu se știe că un drum mai duce-n pipa cu tutun,
Când eu vă las întreagă-averea lui Dobrogeanu, parcă Gherea,
știu codri mari de brazi, molizi, în mine tu nu mă închizi,
nu port nici plumbi, arginți, magnezii,
eu îl iubesc pe T. Arghezi , lacustrele bacoviene,
romanțele minulesciene, pe cronicarii lui Urmuz
ce au luptat și la Oituz. Cu Topârceanu facem jocul,
cum vine rima cu norocul, dar nu poate a fi uitat
ce-au scris domnii Maniu și Pillat, eu lui Barbu
Ion , am să-i ridic în marmuri un monument ci filigrane,
Dar mai trezește-te, Ioane.
Un melc se-mprieteni cu-n diavol,
Melchiom, Melchior și Bravol.
În limuzină, Meluzina făcea amor cu mandolina.
A voi fără a vrea să voiești, vuiește
Codrul de povești.
Fraged și gingaș se naște omul,
Uscat și tare rămâne oul,
Nimic mai moale decât apă,
Lasă cortina să înceapă.
BMM

Calea Căilor

Calea Căilor

Caii cailor, claia claielor, Calea Căilor,
Horrorul văilor,
Atot-prezentul exploziv
Vede mai limpede ce-i Wedekind.
Cine priveşte deschis-închis,
Pull-push înseamnă de neucis.
Iar de niciunde, de nicăieri
e Nică Apetrei, bărbier.
Desăvârşit şi nimicit,
El peste tot e fericit,
Aceasta-i calea, fiinţând,
Temeinic pare şi nepământ.
Totalitatea cuprinde-n ea
Tainicul punct de după stea,
Deși e gol, darnic mereu,
Este ideea de Dumnezeu,
Tu stai pe loc și totuși mergi,
O emergență-boboc pe crengi,
Nepieritor în infinit,
Cu tine sunt și n-am venit,
Ce dăinuie nu ți-este proc,
Nu-ți aparține defel, deloc.
Nu ai, nu ești, n-ai nume, deci
În fericire să petreci.
Lumina multă poate orbi,
Ca melodia pe-un singur si,
Drumul cel lung e în zigzag,
Ferește-te de Dao-dag,
Prea mult cinstit te înjosești,
O biată gâză-ntre ferești,
Minciuna e în rându-ntâi,
La cârmă stă orice cârmâi,
Cinstește taina, miezul ei
Este al lumilor temei.
Rațiunea nimicește tot,
Asta nu știe un netot.
Și DA și NU comune au
O rădăcină de bao-bau.
Că în plăcere, mai adânc
Miracolele blând se strâng.
Din tot ca ai, păstrezi un punct,
Un Univers păstrat în prunc.
BMM

wireless

Ne iubim wireless

Când ne iubim wireless,
Nu mai știm stresul,
în farmacia Catena,
intră și Eminescu,
este farmacia inimii
lui Cutărescu,
mă simt tânăr și curat
de la majorat,
acum, iubito, ești colonel,
mă arestezi sau îmi dai un cățel,
ai scris Odiseea, ești Nausicaa,
eu sunt poetul orb ca și floarea,
pot să iubesc și în planul virtual,
wireless și homeless pe-un prag de coral.
*************************************

Laba câinelui mort
Zăcea pe caldarâm,
Capul câinelui mort
Plutea în înălțimi,
Marele bolid sfărâmase
A doua civilizație,
Iubita mea, Hanâm, știa totul.
De când cu Nero, nimic nu mai este sigur,
Bărbații trec printre femei,
Bărbați de ceară.
Ființe subtile, aproape goale
Se cațără pe stâlpii
Încărcați de capete tăiate.
La TV latră un porumbel al păcii,
Unii se șterg cu batiste muiate în sânge,
Tigrii sunt chiar la modă,
pe când gasteropodele,
la garderobă își schimbă robele.
Timp de netrăit, timp de morți iubit,
Ca la Babilon, poți să fii valon,
Cică-n București umbă-n drum doar pești. Vai!
********************************************

Mor toți copacii,
Câinii umblă triști,
Boschetarii părăsesc parcule,
Gândurile mele se ascund
Prin cotloanele creierului,
precum cârtițele,
ce va scoate la iveală primăvara?
Ne așteaptă o iarnă
Tulburător de albă,
De disperare , un mort
Va întinde o mână,
Eu știu să strâng
Mâna unui mort.
Am o mare înțelegere.
Numai cu dragostea
Nu-l pot salva din adâncuri.
**********************************
Pe reverul hainei se așează toamna,
Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă,
Xilofon tăcut,
Xilofon sângerând.
„Niciodată toamna”, ascultam
Vinul bolborosește amenințător,
O demență mov, proliferând gălbenele.
Agată ascunsă în suflet,
Feerie la vedere,
Ne sărutăm parcă pentru ultima oară,
Două lipitori ambigene,
Nici o fantezie,
O vânătoare deznădăjduită,
Cum cade timpul – vertical,
Rochia ta se despică, ești goală.
*********************************
Un om a-mbătrânit
Ca un pom,
Rădăcinile lui au ajuns
În centrul Pământului,
Coroana, cum ar veni, creierul
s-a nălțat și a cuprins
Universul.
Dumnezeu l-a întrebat –
„Ce faci, îmi iei obiectul muncii?”
Bătrânul a ridicat din ramuri, a răspuns-
„ Facem și noi ce putem”.
***************************

De ce să nu ne bucurăm
Că totul are un sfârșit?
Și ODA lui van Beethoven
și chinul tăinuit.
Ești tânără și eu mai sunt
În viață, vechi stejar,
Tu nu ai sufletul cărunt,
Iar eu, în suflet –jar.
O zi, o noapte, câte sunt,
Le numărăm încet,
Tot mai încet și mai mărunt,
Frumoasă ești, eu poet.
***************************

La jumătatea vieții ajuns „erou”,
Mă întrebam cum s-o încep din nou,
Acum, apropiat de-un happy end,
Cred că e timpul să-mi aleg un trend.
Cu respirația mai merge, nu alerg,
Genunchii mă mai lasă, un iceberg
Simt pe sub inimă, dar nu-l observ,
De-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.
Numai cu scrisul nu mă schimb defel,
Parcă mă-ndeamnă un Mefistofel,
Îmi spune să mă las. Cum aș putea
Când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea?

*****************************************
|

În căutare este ceva din disperarea
Înecatului, oceane de hârtie,
Versuri scrise pe foile neantului,
Eu caut, tu cauți, el caută,
Ne alege Diavolul sau Timpul,
poate Domnul,
mai știi, un cititor atent la virgule,
ieri mi-am pierdut inima pe scări,
astăzi, cheile de la ușă,
mâine va fi pauză de curent,
apoi totul va reveni la NORMAL.
*********************************

Caut un vers ca pe Sf. Graal,
Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră,
Dau peste mere și pere,
În Piața Matache Măcelarul,
Vagabonzi, oameni și câini autodidacți
Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului,
Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă,
Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine,
Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară.
***********************************

Iubirea din ascunse amintiri,
Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi,
Că om sunt eu, ca voi, oameni- lucruri.

Trăim între două eclipse, mai multe,
Trăim, ne iubim între două insulte,
Tu ești om, eu sunt om, dar nu este destul,
Este greu, cercul Soare prea este fudul,
Prea se crede el mare, iar noi – mult prea mici,
Ne retragem sub lună, nu-i bine aici,
La eclipsa de lună se nasc vârcolaci,
Un sărut, te trezești cu o mie de draci,
Toți îți joacă în sânge, Domnul tace mereu,
Cu doi sori, două luni parcă n-ar mai fi greu.

********************************************

Afară se așternuse o zăpadă proaspătă,
Luna strălucea ca o garoafă,
Singura fereastră a celulei, cu gratii
Lăsa la vedere un chip gălbejit
De vechi locatar.
Pe umărul gălbejitului
trona un papagal imens , roșu.
Acesta era poemul lui Villon.
Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul.
M-am ferit să-i răspund.
Lucrătorii lovea cu sete cuiele
Spânzurătorii.
Lemnul vuia vesel.
E cam târziu, i-am răspuns
După un prelung răgaz.

****************************

Stăm prea mult în afara noastră,
Singuri tragem obloanele, închidem ușile,
Umblăm bezmetici printre oameni,
Ne este team să intrăm
În interiorul nostru, preferăm ocolul,
Cercul perfect,
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Ușile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
*****************************
Pământul nu arde, e rece,
Numai ființele vii ard
Ca niște făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găsești în mine un rug,
Eu aud cum șoptești,
Focul arde, el arde, va veni și tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.
***************************

De mult n-auzisem de el,
Am aflat că murise de mult,
El eram eu, eu murisem de mult,
Mai știa el de mine, mă mustra?
Doar ascult.
Mai aud câte-un sunet din albele lumi,
Îmi vorbește, îmi scrie, mă-ndeamnă și cum
Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva,
Dar lumea pășește ca tancul de câmp
Peste gropi și tranșee, pe cadavre, pe dâmbi,
Ne urăm , ne uităm, ne-ngropăm fără plâns,
Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns,
Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins
Ce nu știe că moartea de mult ne-a cuprins,
O moarte în suflet, când trupul e viu,
De aceea trăiesc, de aceea mai scriu.

BORIS MARIAN

|

|

Pământ

Pământ

Pământul este-nvăluit în ceață,
Suntem în Țara fără de viață,
Faruri, faruri, cadavre, tot plouă,
pământul înghite sânge și rouă,
Picuri de sânge, Sfânt Dominic,
Cabluri de care te spânzuri, vă zic,.
Sirene îndepărtate tot urlă,
Nu mai urla, diavole, surdă,
Lumea trăiește coșmarul, calmarul,
Suntem sub ape, aghiasmatarul,
Pare-nceputul Lumii, ne naștem
Prin noi generații mai dați și în paște.
Într-un milion de izbe nu este
Una să semene cu cea din poveste,
Despre ostaticii morți, anonimi,
Cu ce viteză spre iaduri gonim?
Vine și zahărul, vine și mierea,
Astăzi e miercuri, mâine-nvierea.
BORIS M. MARIAN

Vasili Grossman- un nume peste care nu se poate trece

Vasili Grossman- un nume peste care nu se poate trece

Deși interesul pentru literatura rusă scade din motive extraliterare, nu dorim să ne aliniem acestei tendințe anticulturale. Iosif Solomonovici Grossman ( 12 decembrie 1905, Berdicev-14 septembrie 1964, Moscova), cunoscut sub numele de Vasili Grossman și-a înscris cu cinste numele în pleiada scriitorilor care au rostit adevăruri greu de contestat. A fost totodată un maestru al prozei, citit și apreciat de bunii cunoscători. „Viață și destin”, un roman refuzat timp de mulți ani de cenzura sovietică, a fost postum tradus în mai multe limbi, inclusiv în română, în anul 2000, la Fundația Culturală Română ( actualul ICR), de către Laurențiu Checicheș, cu o postfață de Albert Kovacs. Ca amploare și mod de abordare, acest roman a fost comparat cu „Război și pace” de Tolstoi, desigur, fără a pune sub semnul egalității pe cei doi scriitori. Dar Vasili Grossman a știut să îmbine aspecte tulburătoare ale vieții de pe front, din lagărele naziste și din Gulag. Spre deosebire de Soljenițân, el nu se rezumă doar la teroarea stalinistă, el pune în balanță ambele sisteme, nazist și stalinist. De altfel modul său „eretic” de a judecat realitatea politică se reflectă și în primele povestiri publicate în anii 30, printre acestea remarcându-se povestirea „ În orașul Berdicev”, după care a fost realizat un film de neuitat „Comisarul”. O femeie – comisar politic al unei unități din Armata Roșie, în plin război civil, rămâne însărcinată și este nevoită să nască în casa unui evreu nevoiaș , cu mulți copii. După naștere, femeia revine la unitatea ei care pornește la luptă cu efectivul complet. Subiectul, extrem de simplu, dar și emoționant, constituie un mesaj viguros pentru viață și împotriva oricărei prejudecăți rasiale. Ca talent, Grossman nu este mai prejos față de Babel. Împreună cu Ilia Ehrenburg el a redactat CARTEA NEAGRĂ, despre crimele naziștilor împotriva populației evreiești , dar și împotriva celorlalte etnii din teritoriile ocupate ale URSS, în anii 1941-1945. Cartea a fost publicată, apoi a fost interzisă, la fel ca și CARTEA NEAGRĂ a lui Matatias Carp, la noi. Comuniștii nu doreau să se știe că nazismul a fost un dușman nu numai al păcii, dar și al etniilor, în primul rând al evreilor. Grossman a cunoscut viața, înainte de război ca inginer în mină, a devenit jurnalist, scriitor, a fost corespondent de război, în anii 1941-1945, iar după război a fost treptat marginalizat, nefiind pe placul mai marilor culturii prolet-cultiste. S-a apropiat de literatura armeană, a tradus din scrierile armenilor. Manuscrisul romanului său, „Viață și destin” a fost „arestat”, la ordinul ideologului Mihail Suslov. Cel care l-a susținut a fost Andrei Saharov, devenit disident din timpul lui Hrușciov. Așa zisul dezgheț hrușciovian era doar o fațetă falsă, pentru salvarea unui sistem despotic.
BORIS MARIAN