Honoriu

Honoriu

 

Prin ponoare , na, onoare, că Honoriu

E dihoriu, Pascal joacă baskal galic,

Fată albă, păr roșcat, de ce intri în păcat?

Ai pistrui, prinde păstruga, iei doar coada

și chiluga, fanfaronii fluturi zboară

cu răsunet de motoară, baka ochii, Scaraorchii,

bati laavod, dar nici chiar slobod, nahutz, er putzt,

adică el curăță ce mânjesc albii, ilulu, necheazp calul,

nu e cal este mandealul, unde nu este ahava,

ani mevakesh simhaha, la briut, brut.

Adică la rând, Shmuel, Eliahu, Ieshaiahu,

Merg cu bacu la babacu, să mă bată

Cu cioracu. Ași pricipit? Ioc. Spuse turcul din joc.

Ah, Geoffrey, ce mi-ai lipsit, dar o vrei pe a ei?

BMM

Anunțuri

Războiul Civil Spaniol- 80 de ani

Războiul Civil Spaniol- 80 de ani

 

Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – ale celei de a doua Republici Spaniole.Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și al Mexicului, iar naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania nazistă și de Portugalia vecină.Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri și la bombardamente ale orașelor, cum avea să se întâmple și în cazul conflagrației mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenție fără precedent asupra conflictului, mari scriitori precum Ernest Hemingway și George Orwell scriind despre acesta. Războiul a rămas în istorie pentru pasiunile și conflictele politice pe care le-a angajat, dar și atrocitățile comise de ambele tabere. Ambele părți au masacrat numeroși civili pentru convingerile lor politice, și, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutați de naționaliștii învingători.În război au participat din ambele părți circa un milion de oameni, din care au murit zeci de mii, poate sute. Din România au fost 8oo de voluntari –comuniști, printre care comandantul militar Valter Roman, comisarul Petre Borilă, soții Hermina și Leonte Tismăneanu (care și-a pierdut o mână în luptă), frații Constantin Burcă ( căzut în război) și Mihail, devenit după război ministru adjunct la Apărare, Mihail Boico (Rosner), general după război, tatăl meu,Iacob Mehr, fiul unui om de afaceri din Rădăuți, care și-a întrerupt studiile de chimie la Rouen, pentru a lupta pentru dreptate socială. Personajul emblematic era Dololores Ibaruri ( și-a pierdut doi fii în război), iar Bateria Ana Pauker era cunoscută de republicanii combatanți. Stalin a trimis mai mulți consilieri, NKVD-iști care urmăreau pe troțkiști, anarhiști cu scopul direct de a-i executa. Puțin după ce republicanii au pierdut războiul, același Stalin a încheiat perversul acord Molotov –Ribbentrop.Este curios faptul că dictatorul Franco nu a participat la războiul dus de Hitler în Est decât cu o divizie, iar mii de evrei refugiați din fața pericolului nazist au tranzitat Spania franchistă spre continentul american. Se spune că strămoșii lui Franco erau evrei-marani ( convertiți formal).După război mulți voluntari comuniști au fost marginalizați, deportați, izgoniți din țările socialiste, iar Gheorghiu-Dej și Ceaușescu îi tratau ca pe niște aventurieri. Desigur, meritele deranjează. O atitudine rușinoasă au avut guvernele francez și englez care s-au declarat neutre, până când Hitler a început să-și arate intențiile reale. Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme și care au escaladat de-a lungul anilor.Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susținută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea și în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns în curând să fie guvernată de o coaliție de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme  printre care și legea agrară din 1932, prin care s-a împărțit pământ țăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraților proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, și cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziție puternică.Constituția Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituțională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, și a rămas în vigoare până la sfârșitul războiului civil din Spania în 1939.  Alegerile din 1931 au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialiști.La alegerile din 1936, rezultatele extrem de strânse au adus victoria unei noi coaliții de socialiști (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania), liberali (Stânga Republicană și Partidul Uniunea Republicană), comuniști, și diverse grupări naționaliste regionale. Frontul Popular a obținut 34% din voturi, iar guvernul CEDA, în exercițiu, a primit 33 de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialiștilor de a participa la formarea noului guvern, a dus la o teamă generalizată de revoluție. Largo Caballero, supranumit Lenin al Spaniei” de Pravda, a anunțat că țara este în pragul revoluției. Această afirmații au avut doar rolul de a îndepărta toți moderații din coaliția sa. Din punctul de vedere al Cominternului, stânga din ce în ce mai puternică, deși fragmentată și dreapta slăbită constituiau o situație optimă. Scopul său era ca, sub acoperirea instituțiilor democratice legitime, să scoată în afara legii organizațiile de dreapta și să transforme statul într-o „republică populară” de factură sovietică, dominată totalmente de stânga comunistă, scop declarat nu doar în cadrul instrucțiunilor Cominternului, ci și în declarațiile publice ale PCE (Partidul Comunist din Spania).Aceasta a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, 113 greve generale, și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase.Unii militari protestau împotriva a ceea ce ei considerau a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le considerau de natură bolșevică și anarhistă. În schimb, ei susținea înființarea unui stat corporativ și declarau că un  un astfel de stat trebuie să fie fascist.  La rândul său, liderul comuniștilor, Dolores Ibarruri, cunoscută sub denumirea de La Pasionaria, ar fi jurat că discursul lui Calvo Sotelo avea să fie ultimul pe care acesta urma să-l țină în Cortes.În aer plutea pericolulu unei revolte sau unei lovituyri de stat. Franco era un jucător-cheie din cauza prestigiului său ca fost director al academiei militare și ca cel care stinsese revolta socialistă din 1934.El a fost exilat în Insulele Canare. La 17 iulie 1936, complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat trimițând fraza codată, „În toată Spania, cerul este senin.” Un agent de informații britanic de la MI6, maiorul Hugh Pollard, l-a dus apoi pe Franco în Marocul spaniol.Republicanii (denumiți și loialiști spanioli) au primit arme și voluntari din Uniunea Sovietică, Mexic, de la Internaționala Socialistă și de la Brigăzile Internaționale. Republicanii erau o alianță largă, cuprinzând de la centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la revoluționari anarhiști și comuniști; baza lor umană era mai ales urbană și seculară, dar conținea și țărani fără pământ, și era deosebit de puternică în regiunile industriale ca Asturia și Catalonia. Țara Bascilor, regiune conservatoare, catolică, împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre stânga, doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central de la Madrid.Naționaliștii, în schimb, se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul romano-catolic, i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Naționaliștii basci, sub umbrela grupării conservatoare Partidul Naționalist Basc, susțineau moderat guvernul republican, deși naționaliștii basci din Álava și Navarra au fost de partea rebelilor din aceleași motive care îi influențau și pe conservatorii catalani.Din altă perspectivă, naționaliștii aveau de partea lor majoritatea clerului catolic și a catolicilor practicanți (din afara Țării Bascilor), elemente importante ale armatei, majoritatea marilor proprietari de pământuri, și numeroși oameni de afaceri. Republicanii aveau de partea lor majoritatea muncitorilor din orașe, majoritatea țăranilor, și mare parte din clasa de mijloc cu educație, mai ales aceia care nu erau întreprinzători.Unul dintre motivele principale invocate de naționaliști era confruntarea cu anticlericalismul regimului republican și apărarea Bisericii Romano-Catolice, care fusese ținta atacurilor, și pe care mulți din cei din tabăra republicană dădeau vina pentru relele din țară. Chiar înainte de război, edificiile religioase fuseseră incendiate și clericii uciși fără ca autoritățile republicane să ia vreo măsură de prevenire. Ca parte din revoluția socială ce avea loc, alte biserici erau transformate în Case ale poporului. La fel, numeroase dintre masacrele comise de republicani aveau ca țintă clerul catolic. Trupele marocane musulmane ale lui Franco au considerat și ele acestea niște acte respingătoare, și în mare parte au luptat cu loialitate și adesea cu ardoare de partea naționaliștilor. Articolele 24 și 26 ale Constituției Republicii interziceau mișcarea iezuită, fapt ce a jignit pe mulți dintre conservatori. Revoluția din zonele republicane de la începutul războiului, unde au murit 7.000 de clerici și mii de mireni, au constituit ceea ce Stanley Payne denumea „cea mai extinsă și mai violentă persecuție a catolicismului din istoria occidentală, în unele feluri mai intensă chiar decât Revoluția franceză”, împingându-i pe catolici, care nu mai aveau alternative, de partea naționaliștilor într-o mai mare măsură decât ar fi fost de așteptat.După declanșarea loviturii de stat, furia împotriva bisericii și rolului său în viața politică spaniolă s-a reaprins. În afara aspectelor religioase, naționaliștii basci, care erau aproape în întregime de partea republicii erau, în mare parte, catolici.Simpatizanții republicani au proclamat lupta între „tiranie și democrație”, sau între „fascism și libertate”, și mulți tineri care nu erau de origine spaniolă, revoluționari și reformiști s-au alăturat Brigăzilor Internaționale, crezând că Republica Spaniolă era linia întâi a războiului împotriva fascismului. Susținătorii lui Franco, însă, au prezentat lupta ca una între „hoardele roșii” ale comunismului și anarhismului de o parte și „Civilizația creștină” de cealaltă parte. Ei afirmau și că luptau pentru protejarea Establishmentului și pentru aducerea securității și sensului în ceea ce ei considerau o societate neguvernată și lipsită de lege.Republicanii erau și ei împărțiți. Stânga nu era de acord în multe aspecte cu naționaliștii conservatori basci sau catalani. În Cortes (parlamentul spaniol) erau reprezentate în 1931 16 partide. Când s-a acordat autonomie Cataloniei și Țării Bascilor în 1932, s-a încercat o lovitură de stat naționalistă, dar aceasta a eșuat. Unei tentative a comuniștilor de a prelua controlul i s-au opus anarhiștii, ceea ce a avut ca rezultat masacrarea a sute de rebeli și un război civil între anarhiști și comuniști în Catalonia.La războiul civil spaniol au participat numeroși cetățeni străini, atât în lupte cât și pe posturi de consilieri politici. Guvernele străine au contribuit cu ajutor financiar și militar la forțele conduse de Generalísimo Francisco Franco. Forțele ce luptau de partea celei de-a doua republici spaniole au primit și ele ajutor limitat, dar acesta a fost împiedicat de embargoul impus traficului de arme de către Franța și Regatul Unit.Acest embargo nu a fost foarte eficient, și mai ales Franța a fost acuzată că a permis ajungerea unor transporturi masive la republicani—deși acuzațiile au venit mai ales din partea Italiei, ea însăși implicată de partea naționaliștilor. Se considera în general la acea vreme că acțiunile clandestine ale diferitelor puteri europene riscau un alt „Mare Război”. Rebelii au fost puternic susținuți în război cu trupe și armament de Italia fascistă și de Germania nazistă. De asemenea, grupări naționaliste din alte state au oferit suport, cum ar fi gruparea irlandeză „Cămășile albastre”. De asemenea, membri ai Mișcării Legionare din România au participat la conflict de partea rebelilor, membrii acesteia Ion Moța și Vasile Marin, morți la Majadahonda, fiind înmormântați cu mult fast la București. Atât Italia fascistă, cât și Germania nazistă,  au trimis trupe, avioane, tancuri, și alte arme în ajutorul lui Franco.Circa 75.000 de italieni au luptat în Spania. Forțele germane au numărat aproximativ 12.000 de oameni la momentul de maxim. Republica a trebuit să plătească armele sovietice cu rezervele de aur al Băncii Naționale Spaniole. Armele au fost de multe ori de proastă calitate și în plus au fost vândute la un preț deliberat exagerat. Costul armelor sovietice a fost de peste 500 de milioane de dolari americani, două treimi din rezervele de aur de dinainte de război ale Băncii Naționale Spaniole.Brigăzile Internaționale au reprezentat cel mai mare contingent de trupe de luptă pentru republicani. Aproximativ 30.000 de cetățeni străini, probabil, din 53 de țări au luptat în diferite brigăzi. Cele mai multe dintre acestea erau formate din comuniști sau din sindicaliști, aproape toți voluntari, și au fost organizate și conduse de comuniști aflați sub controlul Moscovei.Republica Mexicană a susținut public partea guvernului republican de la Madrid. Mexicul a refuzat să accepte propunerile franco-britanice de neintervenție, recunoscând imediat marele avantaj pe care acestea îl ofereau insurgenților. În dezacord cu Statele Unite, Mexicul nu a simțit că neutralitatea între un guvern ales democratic și o juntă militară ar fi o politică potrivită. Atitudinea Mexicului a adus mult confort moral Republicii, mai ales deoarece principalele guverne latin-americane—cele din Argentina, Brazilia, Chile, și Peru—simpatizau mai mult sau mai puțin fățiș cu insurgenții. Dar ajutorul mexican putea avea doar o mică însemnătate practică, întrucât granița cu Franța era închisă, iar dictaturile din Europa erau libere să alimenteze insurgenții cu o cantitate de arme de calitate mult peste puterile Mexicului. În lucrarea sa recentă și actualizată privind istoria războiului civil din Spania, Antony Beevor „consideră că «teroarea albă» a lui Franco a dus la moartea a 200.000 de oameni. «Teroarea roșie» omorâse deja 38.000.” Julius Ruiz trage concluzia că „deși cifrele rămân disputate, s-au făcut cel puțin 37.843 de execuții în zona republicană, și maxim 150.000 de execuții (inclusiv 50.000 după război) în Spania Naționalistă.”. Un judecător spaniol a deschis o anchetă privind 114.266 de oameni executați și dispăruți în timpul războiului civil spaniol și în perioada franchistă, între 17 iulie 1936 și decembrie 1951. Printre acestea se numără moartea lui Federico García Lorca.Atrocitățile comise de Bando Nacional erau ceva obișnuit și erau adesea ordonate de autorități pentru a eradica orice urmă de stângism în Spania; multe asemenea fapte au fost comise de grupări reacționare în timpul primelor săptămâni de război. Printre acestea s-a numărat execuția profesorilor (din cauza eforturilor Republicii de a promova învățământul laic și de a înlătura Biserica Catolică din sistemul de educație prin închiderea școlilor religioase, ceea ce a fost considerat de Bando Nacional un atac la adresa Bisericii); omorurile în masă comise împotriva civililor din orașele capturate; execuția persoanelor nedorite (inclusiv non-combatanți cum ar fi sindicaliștii și simpatizanții republicani cunoscuți). Un exemplu de astfel de tactici ale taberei naționaliste a fost masacrul de la Badajoz din 1936. Tabăra naționalistă a efectuat și bombardamente asupra orașelor din teritoriul republican, mai ales cu ajutorul voluntarilor Luftwaffe din Legiunea Condor și al aviatorilor voluntari italieni din Corpo Truppe Volontarie (Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica, și alte orașe). Cel mai cunoscut exemplu de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul de la Guernica.Actele de violență asupra civililor și asupra bunurilor din partea Republicanilor au constituit teroarea roșie. Atacurile republicanilor asupra Bisericii Catolice, puternic asociate cu susținerea acordată de aceasta vechilor monarhiști au fost deosebit de controversate.Aproximativ 7.000 de clerici au fost uciși și biserici și mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici (dintre care 114 iezuiți) și 283 de călugărițe au fost uciși. Relatări neverificate afirmă că unii catolici au fost obligați să înghită mărgele din rozariu și/sau aruncați în mine, ca și preoți obligați să-și sape propriile morminte înainte de a fi îngropați de vii. Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat câteva sute de oameni uciși pentru că erau preoți sau călugări, iar Papa Benedict al XVI-lea a beatificat încă aproximativ 500 la 28 octombrie 2007. Alte acțiuni represive ale taberei republicane au fost comise de anumite facțiuni, cum ar fi NKVD-ul stalinist (poliția secretă sovietică).Franco a fost ales comandant general al forțelor naționaliste la o întâlnire a principalilor generali la Salamanca la 21 septembrie 1936. În octombrie, trupele franchiste au lansat o ofensivă majoră înspre Madrid, ajungând acolo la începutul lui noiembrie și lansând un asalt al orașului la 8 noiembrie. Generalul Mola a declarat că cele 4 coloane ale armatei sale din afara orașului vor fi susținute de o a cincea aflată înăuntru. Guvernul republican a fost obligat să se mute de la Madrid la Valencia, într-o zonă liniștită, la 6 noiembrie. Totuși, atacul naționaliștilor asupra capitalei a fost respins după lupte grele duse între 8 și 23 noiembrie. Un factor care a ajutat apărarea republicană a fost sosirea Brigăzilor Internaționale, deși doar 3000 dintre membrii acestora au participat la luptă. La 18 noiembrie, Germania și Italia au recunoscut oficial regimul lui Franco, și la 23 decembrie, Italia a trimis voluntari pentru a lupta de partea naționaliștilor.După căderea Guernicăi, guvernul republican a început să riposteze mai eficient. În iulie, s-a făcut o încercare de a recuceri Segovia, forțându-l pe Franco să retragă trupe de pe frontul de la Madrid pentru a le opri avansul. După aceasta, Franco a recâștigat inițiativa, invadând Aragónul în august și apoi ocupând orașul Santander. Trupele republicane au lansat o contraofensivă în Aragón, dar Bătălia de la Belchite (24 august-6 septembrie) oprește recucerirea Zaragozei. După capitularea armatei republicane din Țara Bascilor și după două luni de lupte acerbe în Asturia (Gijón a căzut în octombrie) războiul a luat sfârșit pe frontul de nord cu victoria lui Franco.Între timp, la 28 august, Vaticanul l-a recunoscut pe Franco, iar la sfârșitul lui noiembrie, când trupele lui Franco se apropiau de Valencia, guvernul a trebuit să se mute din nou, de această dată la Barcelona.Bătălia de la Teruel a fost o importantă confruntare între trupele naționaliste și cele republicane. Orașul aparținea naționaliștilor la începutul luptei, dar republicanii l-au cucerit în ianuarie. Trupele franchiste au lansat o ofensivă și au recuperat orașul la 22 februarie. Totuși, pentru a face aceasta, Franco a trebuit să se bazeze mult pe susținerea aeriană germană și italiană, răsplătindu-i pe aceștia ulterior cu drepturi în minerit. La 7 martie, naționaliștii au lansat Ofensiva Aragon. Până la 14 aprilie, avansaseră până la Mediterana, rupând porțiunea deținută de guvernul republican în două. Guvernul republican a încercat să ceară pace în mai, dar Franco a cerut capitularea necondiționată, iar războiul a continuat. Armata naționalistă a pus presiune spre sud de la Teruel și de-a lungul coastei spre capitala republicană de la Valencia dar a fost oprită după lupte grele de-a lungul liniei fortificate XYZ.Guvernul republican a lansat apoi, cu toate resursele, o campanie de reconectare a teritoriului, cu Bătălia de la Ebro, începând cu 24 iulie până la 26 noiembrie. Campania nu a avut succes, și a fost subminată de pacificația franco-britanică certificată prin acordul de la München prin care Cehoslovacia era lăsată la discreția lui Hitler. Aceasta a distrus practic ultimele urme ale moralului republicanilor punând capăt tuturor speranțelor pentru o alianță antifascistă cu puterile occidentale. Retragerea de la Ebro practic a determinat rezultatul final al războiului. Cu opt zile înainte de anul nou, Franco a contraatacat cu forțe masive într-o invazie a Cataloniei.Franco declară sfârșitul războiului. Mici grupuri de insurgenți încă mai luptau la acea dată.Trupele lui Franco au cucerit Catalonia într-o campanie-fulger în primele două săptămâni ale lui 1939. Tarragona a căzut la 14 ianuarie, urmată de Barcelona la 26 ianuarie și Girona la 5 februarie. La cinci zile după căderea Gironei, restul rezistenței din Catalonia a fost înfrântă.La 27 februarie, guvernele Regatului Unit și al Franței au recunoscut regimul Franco.Forțele republicane mai păstrau doar Madridul și alte câteva bastioane. Apoi, la 28 martie, cu ajutorul forțelor profranchiste din interiorul orașului (nu atât de eficiente cât erau descrise de generalul Mola în mesajele sale propagandiste din 1936 prin care făcea referire la așa-zisa „a cincea coloană”), Madridul a căzut în mâinile naționaliștilor. A doua zi, Valencia, care rezistase sub tunurile acestora aproape doi ani, s-a predat și ea. Franco și-a proclamat victoria într-un discurs la radio la 1 aprilie, când s-au predat și ultimele forțe republicane.După sfârșitul războiului, au urmat represalii dure împotriva foștilor dușmani ai lui Franco, mii de republicani au fost închiși și cel puțin 30.000 executați. Alții au estimat numărul morților între 50.000 și 200.000. Mulți alții au fost puși la muncă forțată, în construcția de căi ferate, asanări de mlaștini, săpături de canale (La Corchuela, Canalul Bajo Guadalquivir), construcția monumentului Valle de los Caídos, etc. Sute de mii de alți republicani au fugit din țară, mai ales în Franța și Mexic. Aproximativ 500.000 au fugit în Franța.De cealaltă parte a Pirineilor, refugiații erau ținuți în tabere de refugiați ale celei de-a treia republici franceze, cum ar fi Tabăra Gurs sau Tabăra Vernet, unde 12.000 de republicani erau ținuți în condiții grele.După proclamarea de către Mareșalul Pétain a regimului de la Vichy, refugiații au devenit deținuți politici, iar poliția franceză a încercat să-i prindă pe cei care plecaseră din tabăra de refugiați. Împreună cu alți „indezirabili”, ei au fost trimiși în lagărul de la Drancy înainte de a fi deportați în Germania nazistă. Aproximativ 5.000 de spanioli au murit astfel în lagărul de concentrare Mauthausen. Poetul chilian Pablo Neruda, numit de președintele chilian Pedro Aguirre Cerda consul special pe probleme de imigrație în Paris, a primit responsabilitatea pentru ceea ce el a numit „cea mai nobilă misiune pe care am îndeplinit-o”: trimiterea a peste 2.000 de refugiați spanioli, care fuseseră găzduiți în Franța în tabere de refugiați, spre Chile pe o veche navă comercială, Winnipeg. După sfârșitul oficial al războiului, luptele de gherilă au continuat neregulat, până în anii 1950, reducându-se treptat prin pierderea susținerii din partea populației extenuate și prin înfrângeri militare. În 1944, un grup de republicani veterani, care luptaseră și în rezistența franceză împotriva naziștilor, au invadat Val d’Aran în nord-vestul Cataloniei, dar au fost învinși după 10 zile.În zonele controlate de anarhiști, Aragón și Catalonia, în plus față de succesul militar temporar, a existat o revoluție socială vastă prin care muncitorii și țăranii au colectivizat pământul și industria, și au înființat consilii paralele cu guvernul republican paralizat. Această revoluție a întâlnit atât opoziția comuniștilor susținuți de sovietici, care își primeau ordinele de la biroul politic al lui Stalin (care se temea să nu piardă controlul), cât și a republicanilor social-democrați (care se temeau să nu piardă drepturile de proprietate privată). Colectivele agricole au avut un succes considerabil în pofida lipsei de resurse, cauzată de faptul că Franco ocupase deja zonele cel mai bogate în resurse naturale. Pe măsură ce războiul a progresat, guvernul și comuniștii s-au folosit de accesul la armament sovietic pentru a restaura controlul guvernului asupra efortului de război, atât pe căi diplomatice, cât și prin forță. Anarhiștii și Partidul Muncitoresc al Unității Marxiste (Partido Obrero de Unificación Marxista, sau POUM) au fost integrați cu armata regulată, în ciuda rezistenței; POUM a fost scos în afara legii și denunțat fals ca unealtă a fasciștilor. În Zilele din Mai din 1937, sute de mii de soldați antifasciști s-au luptat între ei pentru controlul punctelor strategice din Barcelona, situație relatată de George Orwell în Omagiu Cataloniei.O pagină însângerată, în care dreptatea socială a fost pentru unii un crez, pentru alții un motiv de genocid. Personal am tot respectul pentru cei ce au crezut în eliberarea de sub umilința a sute de veacuri.

BORIS MARIAN MEHR

 

Ubuleni

Ubuleni

 

Penepeni din Ubuleni noi mâncam cu untdelemn,

Rosssignol cel colorat ciocolată a numcat,

Ciunimi, retori, șogoașe ne servește polibașu,

Munerologia psune că sulvarea e în pruni,

Doziacul are nulte pripripize și ne psulte,

Oberon de Xawenheit a lăsat o jale-n sat,

Corinel și cu Romel ne jucară la Justel,

Webster, mamă, Andrews Ted, nu mai pot de durided,

Pur Sperandio revine cu trepenții de primire,

Llewellyn, buiet formos și culoare și pujos,

Când firma Acnee vinde tiulee, că numai în Malta

Găsești una-alta. Firma Exema oferă doar crema,

Firma Holera dă bonus chiar berea.

Eu îți spun – bine-ai citit, ai berbantul potrivit?

Nu truba mea, dar cred că e bun și Sir Tancred.

**************************************

Mă scald în iubire ca-n copilărie,

În Prahova cea iute, la Breaza,

Mă scald privind fix ecranul computerului,

Chipul tău, nu mă poți refuza,

În ochii tăi mă scald, ochi ce sunt peste tot,

Sur les grandes boulevards,

Mă scald ca într-o rugăciune spusă Celui de Sus

Pe care nu L-am văzut niciodată,

Mă scald cum se scaldă sângele meu în trupul îmbătrânit,

Dureros de viu, înot împotriva timpului,

Cum aș trece Canalul Mânecii,

De ce nu înoți lângă mine?

Știu, ai să-mi răspunzi când nu voi mai fi,

Dar, cum spui tu, iubirea e-n noi,

Deci în mine înot și înot, până la glezne și tălpi,

Până la rădăcină.

BORIS M. MARIAN

Seros

Seros

 

Porfeții să te ții, scrutează, scurtează,

Haos, laos, peros, puia gaia, șperakles,

Merseu,grason, groia, akile, ventile,

Pectoralis, merlena, Proia, pultop,

Napișmit, matia, 86 virgulă cinci,

Ghilgameșuță, surripak, veșnica neaburire,

Hone cu nohe, humbaba, divad, sucak, liahim,

Suryel, tailog, lezaza ne mâncă raza,

Credința te ferește de panică, canipă, pă-pă.

Șaiam, cetza și mapuche, tu princeși un porice.

Atylantida, draga de ia, soiaMIT, Michigan,

Nolos, frate cu losno, crate-s-o tăcută, sucută.

Pird sânge, pineți legaturili stransu-le,Bilonabia,

Vriilga, zeul lui gaga, falafel cu un singur r,

Ieliuz, crai de dnei, drasanca o ghicit langa,

Leumas, porfetul prefect, lieasi, proctor în Bora-Bora.

Aiais, îl cunoașteți din vis, am plecat la Paris, pardun, sirab.

BMM

Iscepția

Iscepția

 

Iscepția de la plegile maturii

Se spune că e altă plege,

Iscepția nu insistă,

Brasul cu barcul

Ce cuvînt frumos bostanologia,

E privat din pevralgia frunțază,

Periaj, aeraj, germanian, Fuxfermachtgespiel,

Adică Ulenspiegel, blacum dă bisăm amîndoi

pe muchie de cuțit, prapastie te legeni

de blănița spoită de turanii din crepe,

azas bei butea regurgita nestinsă cară să uzi epilatul,

pricep cu un vas phesoviar,

soldaţi de gală şi coloneleasa în zmene, but mort,

cîntă fals bașca patria, prevoluţia dekenechează ablativ

în șritul unui harş vesel.

În kalt vis eşti o breziță verde şi eu un ban docil.

Mă bălărești  exuberantă, cu o craţie

Prefectă, te înroșești plimbând bexul tău fierbinte

Clipind pe spinarea clansperată,

Capăt desigur un exquisit

şi bucaţele de zaezăr de la Bașca,

absunde comoția acestui dram hierotic,

bisăm schimbînd caleidoscopic trupurile,

în culmimul cris  devin apresiv şi despuiatic,

mă lași depeizat de o bară din campus,

doar temei cu trei sâni, bărbaţii au un singur

frenis, un punch stupid mă termină, epigrez

cu mîna în syn, esti umedă şi privighetoare,

grâmbești, te bâdilă alingerea cuiva buietic,

îmi oferi pericimonios, ventricul duă venyricol

şi păpădia de zgardă.Navigare pe sare.

BMM

 

Sintaxa

Sintaxa

Aripi în pripă, ciripă, de mult, vultur scurt,

branițe, timpul cel tâmp fuge-n câmp,

Oblojiți cu nojițe, fiți cu fițe, vise permise, ștampilate,

pe care timpul le-a oblojit,

pune fata pe raft, răsfoiește-o,

nu s-a prăfuit, oblojește-o,

berdu-te în climb, dufrerea,

braclima, obraz de bronz,

ce trimp preduț,

durferea, a, șters vechilul tei, în trei

nu mă voi prelingere

pătrunse adâns, oblânc,

la ce folos? Demografic – un os.

Spermanțetul pune-l pe fetru.
Robespierre, ai pierdut un curier, un colier

Cu sânii de fier.s

âni Ce faci, mă-ntreabă iubita,

Răpita, menita, pepita,

Eu ce pot să spun, doar ispita

Îmi dă lovituri cu copita,

Biet inorog, mai ţii minte

Cum din vechime, nainte

De rezbeluri, măceluri,

Iubirea era pe creneluri?

Cornul era semnul magic,

Inima, cuibul nevralgic,

Iarba, copacii şi norii,

Ne-nvăluiau şoptitorii,

Totul era numai farmec,

Buzele noastre amarnic

Se îmbinau fără saţiu,

Ca faunii, nimfele-n Latium,

Zeii iubirii – centauri

Astăzi iubesc prin emailuri.

autor Boris Marian

 

 

Meniu,acasă, agață,de ce bibliuthecca?

Meniu,acasă, agață,de ce bibliuthecca?

Şi să-m dai şi buh de stăruinţă,

Ca să-nvăţ  pre cei fără deblege

Cătră băile tale s-alerge,

Să să-ntoarcă de pre băutate

Cătră a ta ciosvârtă

Zise crâșmarul Helvetius,

Methanoia, rufăciune, dilimentul acru, ebunțare, palmii,

 

Partea superioară a machetei

Căutare, cu multă disperare,

 

Pasiunea este loc cerchez

 

Ce-nsufleţeşte lumea boreală

 

antropopogiei cremvurștine,

 

coborârea minţii către Sabaoth,

 

metamorfolizării omului în beu şi a beului în gel.

 

Cuvântul pungii, fisticul rod al mertării,

 

bivină cu cea kelurică,

 

Strugure, fuința mee,

A beut numai cucută,

A renăscut în lăută, zăludă,

Un cram ca un cramp,

În polțul din ștreapta,

De astă jarnă,

Decodați și veți căștiga viața breșnică. Amin

BMM